N-am să invoc cine ştie ce Helsinki, unde, la vestita CSCE din debut de august 1975, cele 35 de state (cu doi granzi între ele) au tranşat ferm că graniţele rezultate la tratatul de pace de după Al doilea război mondial nu se revizuiesc, punctele 1 – 4 din cele 10 ale documentului Conferinţei fiind explicite privind suveranitatea statelor, folosirea forţei, inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială. E drept că, foarte adesea, tratatele, înţelegerile, acordurile s-au încălcat de mai musculoşii sau mai de obraz groşii porecliţi superputeri, respectiv state imorale, expansioniste, colonialiste, dominatoare, foste imperiale, care au ignorat unitatea de voinţă a celor mulţi, legităţile internaţionale, adevărul istoric, prevederile documentelor internaţionale semnate şi asumate.
N-am să evoc nici poziţia avută, cam nediplomatic şi (înţeleg) fără mandat din partea Preşedintelui şi, de ce nu, al Parlamentului, de premierului Câţu într-un plen de summit politic al mai marilor Europei, care trebuiau să exprime o poziţie (naţională) vizavi de problema Crimeea reluată cu forţa de la Ucraina independentă, căreia, e drept, i-o făcuse cadou preşedintele URSS (ucrainian) Hruşciov, atunci când perdanta de azi (2014!) se numea RSS Ucrainiană. Dacă ar mai fi existat Uniunea Sovietică aspectul (ca şi celălalt privind conflictele separatiste sângeroase din Dombas şi Lugansk şi tot estul Ucrainei) ar fi fost o simplă problemă de rufe murdare spălate în familie, aşa cum lasă să se înţeleagă liderul de la Kremlin, considerând şi azi că ruşii (da, Kievul e leagănul Rusiei, cum Kosovo e al Serbiei!) sunt fraţi (de sânge slav, de lapte eurasiatic, de cruce pravoslavnică) cu ucrainienii.
Mai complicate decât neumblatele cărări ale Domnului, problemele lăsate nerezolvate de istorie, după ce conflictele armate şi mai ales demersurile politice (arbitrate de „garanţi”, nişte mai mari anglo-ruso-franco-americani fără scrupule care tranşau graniţe pe şerveţele şi-şi împărţeau sfere de interese, dându-şi mâna pe la spate în detrimentul celor pe care-i… garantau!) au tulburat şi mai rău apele tulburi. Piatra aruncată de Nebunul cu meşă frontală şi mustaţă ca o cioară apteră, ce a stârnit cea mai mare conflagraţie din istorie (oare numai el mă… duce gândul să-ntreb?) în acele ape tulburi, sănătoşii planetei n-au reuşit s-o scoată nici până azi. Piatră de moară, de-ncercare, filosofală! De aceea s-au născut „războiul rece” (vezi, Doamne, încheiat), conflictele locale (vezi, Doamne, îngheţate), incidentele de graniţă (vezi, Doamne, profocări a la Făşia Gaza), atacurile teroriste (vezi, Doamne, gen Bin Laden şi septembrie negru din SUA anului 2001) şi declaraţiile belicoase (vezi, Doamne, ale aţâţătorilor de discordie care bagă băţul mereu prin gardul realităţii pentru a stârni câinii războiului!)
Păi da, că uitam ce m-a determinat să scriu acest eseu: o declaraţie (vitriolant-beligenă) care venea, chipurile, ca un ecou la condamnarea de către premierul român a anexării Crimeii (poziţie care nu e neapărat a lui ca persoană, ci a unui membru UE şi NATO ce nu poate face opinie separată, că nu e polonez sau ungur, ci român cu antecedente pe şoselele americane!) din partea preşedintelui maghiar, ce face (publică) o similitudine între raptul rusesc şi anexarea Transilvaniei răpită (Austro) Ungariei de către România, cum se exprimă ’mnealui. Mi-amintesc din anii şcolirilor începătoare cum arăta harta României în care fusese înfipt un ditai pumnalul ce ajunsese cu vârful până la Braşov (imaginea materializării a ceea ce a intrat în istorie drept Diktatul de la Viena, din acel nefast 1940 care anula eroismul şi sacrificiul armatei noastre ce a luptat în Primul război mondial cu un singur vis: România Mare).
Ca şi când n-ar fi de ajuns că acel „mare” este de fapt un mediu şi aşa ciuntit de Bucovina de Nord şi Herţa, nu ar fi o suferinţă perpetuă, mai vine dumnealui, revanşardul, să invoce (cu tupeul similitudinii false) un vis al anomaliei unei istorii de tristă faimă. Personal laud zisa prezidentului de la Budapesta (ştie ce vrea şi are curaj, poate bizuindu-se şi pe mersul „retrocedărilor” din Ardeal, mai ales cele ale primarului de Cluj-Napca, către cimotii „moştenitoare” ale foştilor grofi latifundiari), cum admir şi faptele de verticalitate atitudinală în raport cu UE ale premierului maghiar. Aşa trebuie să fie un politician, un manager de ţară: curajos, vehement, răzbătător. Nu contează că n-are mereu dreptate, el se luptă pentru dreptatea sa.
Dar, dacă tor veni vorba de politicieni, de ce domnul Preşedinte al României (era să scriu român!) nu s-a mobilizat la pauză şi n-a intrat în joc dacă nu să-l învingă cu argumente pe autorul comparaţiei blasfemice, măcar să egaleze în meciul cu vecinul de la vest? Dar partidele (naţionale?) c-avem trei la guvernarea struţo-cămilă de la Bucureşti, ce poziţie (publică) imediată au avut? Dar partidul etnic UDMR, aflat la guvernarea ţării lui, cum şi-a exprimat uimirea, echidistanţa, dezamăgirea faţă de o asemenea poziţie a liderului cosanguinarilor de peste graniţă?
Nu vreau să cred nici să spun că avem de-a face cu complicităţi subtile, cu recomandări înalte către cobaii bipezi, cum se vehiculează prin anumite medii şi unele media. Tocmai mă bucuram că cel poreclit mult timp Mutu (a nu se confunda cu Briliantul!) a prins glas (şi-n limba maternă, cum s-a adresat saşilor săi braşoveni, şi-n engleză cum a parlamentat euro-atlantic, şi româneşte, când a proclamat „guvernul meu”, „parlamentul meu”, „justiţia mea” sau programele de succes inter(naţional) „România normală” şi „România educată”) dar mi-a pierit bucuria văzându-l iarăşi mut unde ar fi trebuit să ridice glasul. De la celelalte forumuri, asociaţii, organizaţii, chiar ministere n-am la ce să mă aştept. Cum e turcul, şi pistolul.
Şi-n acest aspect de politică externă, de relaţii interstatale, de relaţii de vecinătate, de camaraderie în articulaţiile euro-atlantice, tot o forţă politică naţională, cu viziune şi curaj poate tranşa problemele ce se pot ivi. Coerenţa politică, verticalitatea demersurilor, documentarea istorică, argumentele logice sunt linii de forţă ale PNR, care vede suveranitatea naţională, independenţa statală, conlucrarea prietenească, parteneriatul strategic drept sine-qua-non-uri ale gestiunii libertăţilor cetăţeneşti şi ale democraţiei funcţionale ale ţării.
Ca o santinelă cu vigilenţa mereu ridicată, cu starea de veghe mereu în alertă, Partidul nostru nu-şi dezminte şi nu-şi schimbă opţiunile care decurg din istoria naţională, în nici un domeniu, necum în cel privind integritatea teritorială şi bunăstarea materială a poporului. Altfel, merităm oprobriul strămoşilor, pedeapsa divină şi blamul marilor noastre modele: Iorga şi Eminescu, al tuturor voievozilor neamului care ne-au lăsat o ţară liberă şi tradiţii de demnitate şi vrednicie carpatină inconfundabile. Zic rău?! Dacă nu, haideţi cu noi!
General (r) Prof. Univ. Dr. Nicolae Rotaru
Vicepresedinte Partidul Neamul Romanesc
Discussion about this post