Eu m-am născut în regimul (pleonastic) de democraţie populară, când libertăţile erau îngrădite, iar oamenii tăiau ca-n colivii. Uneori, asemenea unor închisori transparente populate cu păsări, dar atârnate în păduri unde mişună libere semenilor captive, ori a unor acvarii cu peşti cufundate în apa mării unde hălăduiesc în voie exemplare din aceeaşi specie, libertatea a fost percepută ca o astfel de realitate. Mai ales că mi s-a tot spus şi repetat că ceea ce e în socialismul nostru multilateral dezvoltat nu este în capitalismul lor imperialilist exploatator.
Când a fost să fie momentul decembrie 1989 (ce-a fost nu se ştie, dar cine a produs evenimentul se cunoaşte, iar sacrificatul ca dictator asasinat mişeleşte ştia şi el, bâlbâind „agenturilii” ca Eba de mai apoi „succesurilii”) erupţia de speranţă a neamului cu cuţitul la os şi căluşul în gură şi scurgerea lavei umane spre lumea democratică au devenit de nestăvilit. Toate în numele poporului, astfel că un fel de PDL (partid democrat liberal) sau PLD (partid liber democrat) a pus stăpânire pe existenţe, conştiinţe, gândire şi comportamente. Popor, libertate, democraţie a devenit un fel de sfântă treime a descătuşării de dictatură, eliberării de Trif (foame, frică, frig), ieşirii din comunism. Presa, inclusiv oficiosul PCR, a devenit ca-ntr-o nouă dictatură a proletariatului, „Scânteia poporului”. Restul cotidianelor au devenit „Munca poporului”, „Tineretul liber”. Doar „România liberă” a rămas cum a fost, iar „Informaţia Bucureştiului” s-a metamorfozat în „Libertatea”. Politrucii reşapaţi de la Interne au rebotezat şi ei, rizibil, organele de presă, dar noroc că pentru puţin: hebdomadarul a devenit „În slujba patriei libere”, iar mensualul „Pentru Patrie” a luat titlul „Patria liberă”. Nimeni nu s-a gândit că vechea colivie din oţel va fi înlocuită ca-n zisa cu Măria cu altă palărie, de un habitat mai confortabil, dar tot îngrădit, o nouă colivie dar cu grădele de aur.
Decembriada a fost o adevărată vâlvă, vâj, degringoladă, mai ceva ca la întoarcerea, la ordinul regelui Mihai a armelor contra nemţilor alături de care luptasem împotriva ruşilor la cel al conducătorului statului, mareşalul Antonescu. Acum, fenomenul (cardinal) era invers: lumina care venea (cum ne amintea şi Sadoveanu) de la Răsărit a început să ne sosească de la Apus. Lumină a democraţiei, libertatea libertinajului, spre binele poporului uimit, speriat, bulversat. La fel ca-n timpul preluării puterii de către comunişti (când legionari, criminali, trădători, spioni, alogeni cu nume schimbate sau nu s-au infiltrat în PCR şi-n conducerea acestuia) şi acum, eşalonul doi al detronaţilor de la butoane au făcut pasul înainte împinşi de mâna nevăzută dar cunoscută a „etranjerismului ajutorului dezinteresat”, devenit în scurt timp creştin-democraţie, liberalism istoric, social-naţionalism, iar mai apoi progresism global, neo-marxism, soroşism. Colivia încăpătoare şi strălucitoare, nu? Cam altceva acelaşi, frate Nichita.
Tocmai poporul care a dat şi tributul de sânge (în faţa gloanţelor de acelaşi calibru ca ale structurilor de Securitate care s-a dovedit că n-au folosit armamentul şi ca ale eşaloanelor Armatei aduse de la bătăliile recoltei şi teatrele de operaţii ale şantierelor naţionale să tragă tone de muniţie contra teroriştilor lui Ceauşescu şi ai ţărilor ostile, mai ales Rusia, dar în afară de colegii de leat din şcoala de radişti aduşi de spionul sovietic ajuns în fruntea noii Oştiri de la Câmpina, să de o mână de ajutor pentru apărarea Aeroportului Otopeni, ca apoi să fie mitraliaţi sângeros, nu sunt cunoscuţi asemenea opozanţi ai noului regim, destabilizatori ai fragilei democraţii, ucigaşi ai ctitorilor libertăţii carpatine post-ceauşiste), tocmai el, norodul credul, înfometat, înfricoşat, manipulat a fost cel care a plătit cu sânge, ca mereu în istorie, pentru a se căţăra în jilţuri noii lui reprezentanţi. Libertatea s-a clădit pe abuz şi fărădelege, iar democraţia a instaurat inegalitatea, raptul, discrepanţele.
Semănate după model vestic şi udate cu lacrimile speranţei celor mulţi au răsărit partidele (pluripartidismul devenise victorie a revoluţiei, care-ncepuse deja să-şi piardă romantismul şi ţelul fiind numită lovituţie, revoltuţie, loviluţie), s-a trecut la traficul de gogoşi, au apărut conturi, vile, iahturi, case, blocuri, fabrici, firme ale învârtiţilor cunoscători ai bătăii peştelui şi pescuitului în ape tulburi.
Eu, obişnuit cu ruşinea rurală (cu care chiar ţăranii spuneau uneori că mori de foame), cu demnitatea militară şi moralitatea cetăţenească m-am trezit în „lumea a treia” a noii omeniri româneşti cu conlocuitori, care se coagula pe teritoriul (încă) naţional, ale cărei celelalte lumi erau: pe de-o parte, crema ciorditorilor şi elitele politice, iar pe de altă parte, pletora de cimotii şcolite afară sau validate de diplome şi acte de studii false loco, adică marea masă a aroganţilor agramaţi, a şparlitorilor continentali, a mârlanilor agresivi, a interlopilor de mătase (ca să nu zic viermi ai frunzelor de dud!) crescuţi prin „timiditatea” tolerantă şi complicitatea cooperantă ale reprezentanţilor legii din decretata deja Republică a Procurorilor.
Despre mine şi generaţia mea (cei care cotizăm cu vieţi în cea mai mare proporţie în derularea afacerii trans-continentală zisă pandemie, în care se spală fonduri pe seama mult trâmbiţatei nevoi de-mpuţinare şi-ntinerire a populaţiei Terrei!) nu se poate spune, în majoritatea cazurilor, c-am devenit indezirabili, piedici pentru nepoţii noilor experimente continentale sub alte steaguri cu flamuri heptacolore, ai noilor consumuri de halucinogene, practicanţi ai urii şi eschibiţionismului virtual, nişte demodaţi, expiraţi, nostalgici, de cele mai multe ori vocali, critici, sâcâitori.
Şi totuşi, poate nu e totul pierdut, poate busola care arată drumul spre adâncurile morţii a epavei România, va fi reparată şi un viguros bărbat al atitudinii şi forţei, al iubirii faţă de cultura naţională şi valorilor strămoşeşti va deveni cârmaciul unui partid, dacă nu naţionalist, măcar conservator, care să coaguleze patrioţi ai iubirii de neam şi glie, pentru a recupera risipa aventurierilor politichiei dâmboviţene şi a repune pe linie de plutire sfânta Patrie a muncii, solidarităţii, independenţei, unităţii, credinţei şi iubirii faţă de aproapele. Eu cred că PNR poate fi acea alternativă. Eu şi „nostalgicii” pasiunii, rigorii, viziunii, în ofensiva pe care şi-a asumat-o ţara în cadrul tratatelor şi protocoalelor euro-atlantice.
Gl. Bg. (rtg.) Prof. univ. dr. ing. Nicolae Rotaru
Vice-preşedinte Fondator Naţional al Partidului Neamul Romanesc
Deţinător al Premiului Naţional pentru Literatură al Fundaţiei „Nişte Ţărani” 2016
Membru al USR, laureat al Premiului Naţional „Opera Omnia” 2018
Membru al UZPR, laureat al Premiului „Împliniri scriitoriceşti”
Discussion about this post