În antichitatea la care ne raportăm adesea exista un loc (Olimp) şi nişte entităţi metafizice (zeii), care mai de care mai puternic şi (i)responsabil într-un domeniu… uman, toată încrengătura spaimelor (greco-romane, mai ales, deşi năbădăi zeieşti au existat şi la alte neamuri) fiind, totuşi, dirijată de un Zeu al Zeilor numit chiar Zeus.
În lumea noastră care tinde spre comuna primitivă există (încă) un Demiurg stăpân al văzutelor şi nevăzutelor localizat în ceruri, denumit Dumnezeu, Iahve, Allah care, fie singur, fie cu ajutorul Fiului (zămislit terestru ca fiu al omului) şi Sfântului Duh, plus oştirile de îngeri şi cohortele de sfinţi ce formează Oastea Domnului, ţine balanţa dreptăţii, gestionează echilibrul universului, se îngrijeşte de soarta omenirii, creaţia Sa.
Dar, tot în această lume (reală) care se pare că s-a plictisit să creadă într-un Atotţiitor pe care nu l-a văzut nimeni (la fel cum s-a-ntâmplat cu Nietzsche şi, apoi, cu toţi ateii practicanţi de deicid, ce a declarat ritos că Dumnezeu a murit!), drept care, ca-ntr-un Olimp nostalgic au avut loc noi … alegeri, iar Pământul s-a trezit subordonat „noilor dumnezei ai planetei”, atotputernicii manipulărilor climatice, distrugerii echilibrelor, producerii cataclismelor, iniţierii pandemiilor, împuţinării omenirii, schimbării tradiţiilor, subjugării popoarelor, manipulării credulilor, secătuirii resurselor, declanşării războaielor, uciderii culturilor, îndatorării bancare, înrobirii neamurilor, degradării apelor, defrişării pădurilor, schingiuirii credinţelor, atrofierii speranţelor, animalizarii indivizilor. Ei, erijaţi în dumnezeii Terrei, sunt, de fapt, satanele planetei care ignoră Dumnezeul Universului, simbolul şi exponentul binelui, al păcii, al iubirii, credinţei şi bunelor rânduieli.
Dar cine sunt aceşti (erijaţi în) Dumnezei? Umblă rezultatul unei cercetări de arbore genealogic al legăturii de sânge ascunse de schimbările succesive de nume (specifice unor neamuri care fie s-au simţit cu vreo muscă pe kipa, fie au trăit cu frica holocaustului în sân), ca-n cazul unui Marx Mordecai de la care s-ar trage (sanguinar) deşi s-a produs un slalom nominal, şi Rothschild. Ar putea fi, deci o stirpe… dumnezeiască, care însă, nu lucrează cu cele sfinte, ci cu banul – ochiul dracului.
Alţi dumnezei, mai mari (inclusiv cei cu obârşii de khazari) ar putea fi aţâţătorii de ură şi războaie, iniţiatorii de renunţare la tradiţii, inclusiv la sex şi celula el /ea a familiei, starterii progresismului (numit şi neomarxism soroşist) în care populaţia planetei trebuie redusă drastic, dar paşnic, prin codex alimentaris (cu otrăvuri lente) sau cu virusuri mortale contrafăcute în laboratoarele luptei biologice (cu vaccinuri inofensive sau, dimpotrivă, catalizatoare sigure). Ar putea fi, cum se zice şi se scrie de către specialişti, altă cohortă de dumnezei tereştri, care-şi vădesc atotputernicia planetară.
Dacă mai sunt? Oho! Duium, fiindcă fiii unor asemenea „divinităţi” sunt peste tot, manifestându-şi eficienţa şi ducând mai departe steagul. Inclusiv cel rogvaiv, care face casă bună, se vede treaba, cu drapelul albastru cu cerc de stele galbene la mijloc, dar chiar şi cu stindardul tot albastru al rozei vânturilor nord-atlantice în centru. Ceea ce nu e blamabil, necum condamnabil de către alţi dumnezei (adversari?) şi puternici de vreme ce chiar şi pentru rusul nomber one (doar pentru el!) au emis mandat de arestare valabil şi executabil în 123 de state, ale Americii prietene sau partenere, precum România.
Acestea fiind zise (degeaba şi redundant, fiindcă s-a tot zis de la niveluri instituţionale mondiale şi continentale, prin mijloacele de comunicare tele-vizuale şi multi-media!) nu ne mai rămâne decât să acceptăm aceşti idoli cărora să ne-nchinăm, ca disidenţii din triburile lui Moise prosternându-se viţelului de aur, şi să constatăm că asta e şi ultima soluţie, alternativa sau variantele fiind sortite eşecului din start.
Uneori (cum e cazul nostru acum) popoarele nici măcar proprii zei (ca grecii, romanii, indienii, egiptenii, dacii lui Zamolxe din antichitate) sau simbolurile, totemurile, obiceiurile, ritualurile, cutumele, rânduielile strămoşeşti ancestrale nu mai pot să le invoce, darămite să le folosească. Gata, noul ia locul vechiului care e perimat, retrograd, nazist, dictatorial. Acum (la noi, după monarhia hohenzollrerniană, democraţia populară, socialismul sovieto-stalinist şi dictatura ceauşistă) e rândul democraţiei euro-atlantice a libertăţilor de tip nou, cu standarde şi recomandări unionale, adică europene, cu economie de piaţă controlată (şi economia, şi piaţa!), cu împrumuturi bancare cu buletinul şi falimentul imposibilităţii de returnare, urmat de sinucideri, nu ca-n timpul nebunului împuşcat la Târgovişte care s-a-ncumetat să nu-şi pună capăt zilelor, ci să-şi înfometeze poporul şi să stingă datoria externă. Altă religie existenţială, alţi dumnezei, recrutaţi dintre sfinţii tereştri ce, de când e lumea lume te mănâncă în drumul spre Dumnezeu Tatăl care, se vede treaba, s-a plictisit şi El şi şi-a luat mâna de pe noi, tocmai când, după un decembrie de pucioasă şi sânge, în care în chiar ziua naşterii Fiului Tatălui Ceresc la Bethleem, ne-am mitraliat conducătorul ca pe un câine de pripas, credeam că l-am apucat (pe Dumnezeu, desigur) de un picior. N-a fost să fie, iar loteria cu „mai trage o dată” s-a desfiinţat. Jucăm (păcănele sau 6 din 49) după standarde UE/NATO şi ne asigurăm (oare!?) măcar pacea şi securitatea, că restul de valori naţionale (limbă şi suveranitate, resurse şi cultură, armată şi credinţe, independenţă şi patrimoniu, agricultură şi hidrocarburi) s-au internaţionalizat. Cel puţin aşa zic pamfletarii, la fel ca şi mine în acest text de pretext cu pamfletăresc context.
Dacă (mai) putem vorbi de schimbarea schimbărilor post decembriste? Putem vorbi oricât, că asta e încă neimpozabilă (cel puţin deocamdată), cum şi caravana poate trece în voie fie terestru (cu tancuri şi blindate, inclusiv cu trenuri deraiate), fie aerian (cu efuri performante), fie acvatic (cu fregate apdatate, submarine dezafectate şi distrugătoare împrumutate). În privinţa eventualelor modificări manageriale, o singură soluţie este încă viabilă şi uşor de folosit: votul. Dacă vom fi defetişti (nu se schimbă nimic) sau conspiraţionişti (se clotildizează voturile) vom rămâne în continuare nişte căţeluşi lătrători la lună, foşti cobai eliberaţi din cuşcă pentru a mai lua aer şi a se dezmorţi pentru a participa la experimentele viitoare. Dacă nu ne luăm Imnul în serios şi nu ne deşteptăm din somnul cel de moarte votând cu iubitorii de patrie, neam şi suveranitate. Ceea ce sper să nu se mai întâmple, românul având repartizată şi o minte de pe urmă.
Gl. bg. (ret.) prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU
Discussion about this post