În ultimii ani, în dezbaterile politice (publice și mulți-media) s-au folosit frecvent concepte interesante, dar cu înțeles, sens și accepțiune insuficiente pentru mesajul adresat unui uman. Este vorba despre conceptele suveranism și naționalism, cu extensie spre patriotism și globalizare, toate puțin înțelese științifico-filozofic.
Sunt necesare câteva explicății referitoare la conținutul celor două concepte pentru a fi înțelese direct, ușor și mai puțin deductibile mesajele lor în politica românească și nu numai. Avem în vedere pozițiile oficioase și oficiale ale conducerii UE, ale unor lideri politici ai statelor membre și reprezentanților partidelor politice naționale aflate sau nu la putere.
Preocupări de suveranitate întâlnim la majoritatea statelor și la unele partide politice, ele se înscriu în doctrina lor politică, fiind cuprinse și ca linie directoare în strategiile naționale, exprimând cu fermitate opțiunea politică a entității statale sau partinice, pentru păstrarea suveranității naționale în relație cu structuri supranaționale integratoare politic și tendințele de supremație și dominație ale unor structuri politice.
Suveranitatea apare sub două forme distincte, în practică manifestându-se ca un întreg. Suveranitatea națională (exprimată de structurile de putere oficială ale națiunii și statului) și suveranitatea populară (voința populară sau a comunităților). Ele fiind inseparabile, imprimă conceptului o caracteristică politico-socială.
În condițiile actuale, conceptul se identifică și definește și ca păstrarea suveranității naționale în condițiile existenței negociate a unui transfer al exercitării puterii statale către un nivel mulți/supranațional. Așa au apărut partizanii înfocați ai suveranității, care denunță orice transfer de suveranitate, motivând întemeiat, fie că se amenință identitatea națională, fie că denaturează aplicarea principiilor democratice, prin producerea unei distanțari a cetățenilor și comunităților de reprezentanții lor aleși.
În primele decenii ale acestui secol, suveranismul a fost înțeles și folosit inițial ca o modalitate politico-managerială națională de a face opoziție directă față de federalismul integrator în exces al UE, dar deopotrivă și în interiorul unei entități statale sau politice de a te împotrivi față de federalismul interstatal.
Dar mai mult, ne plasăm într-o mișcare politică națională față de construcția integratoare în dezvoltare europeană. Așa au apărut și continuă să existe destul de activi suveraniști raționali, care militează destul de rațional pentru o Europă confederală, denumită „Europa Națiunilor”, în cadrul căreia o anumită autonomie în principalele planuri existențiale ale națiunilor și statelor să fie păstrată și respectată, inpotrivindu-se celor care susțin ca soluție unică un federalism european medieval.
Pe acest temei în Parlamentul European au apărut grupuri politice cu afirmarea fermă că statele, națiunile și comunitățile compacte sunt mereu îndreptățite să fie suverane, mai ales prin identitatea națională, tradiții, suveranitatea, independenta și democrația, chiar integrate într-o Uniune pentru Europa Națiunilor.
Rațional poate fi în confruntarea pe această tema, că statele și formațiunile politice naționale să militeze pentru o Europă a Națiunilor, dar pe baza identificării și cunoașterii diferențelor specifice cuprinse într-un pachet cu cerințele de suveranism.
Adepții acestor idei au fost numiți pe nedrept eurosceptici, fiind în opoziție fățișă cu fanaticii federaliști europeni, care nu-și doresc Statele Unite ale Europei, militând cu tam-tam și declarații politice zgomotoase pentru o Europă federală și integrată pe deplin. Susținerea înfocată a acestei idei generează confruntare, fiind acoperită și protejată cu mândria de europenism.
Putem să desprindem o prima concluzie. Concepțiile suveraniste ale așa-zișilor eurosceptici, din tot mai multe state europene, se opun celor ale federalismului integrat. În acest context oponenții naționali și europeni, adică europenistii, apreciază tendențios și denaturat, că de fapt suveranismul ar ascunde un naționalism inacceptabil în așa-zisa democrație europeană, care funcționează de sus în jos și tot mai în jos.
Susținem cu tărie, că a se aprecia european, și nu numai, că suveranismul este o realitate tendențioasă opusă oricărei idei de construcție europeană modernă și real democratică, este un mare fals. Această apreciere este legată direct, speculativ și nerealist de modul de atribuire negociată sau de cedare forțată a puterii politice convenționale de către statele membre ale UE și mai ales folosirea rațională, nu discreționară a acesteia de către conducerea europeană.
Ne opunem cu toată fermitatea și justificat că nu putem fi de acord cu personalitățile politice și chiar științifice, inclusiv naționale (atinse de europenism excesiv), care susțin o (re)interpretare, de data aceasta modernă, dar cu multă părtinire și interese ascunse a conceptelor fundamentale de suveranitate și suveranism, a influențelor și determinărilor acestora la nivelul conducerii UE, desigur totul pentru a estompa sau stăvili suveranismul necesar supraviețuirii politicilor naționale.
A doua concluzie, în abordarea suveranismului. Plecăm de la suveranitate, care desemnează benefic și asigură exprimarea clară a supremației puterii de stat în arealul existenței sale (suveranitatea de stat) și manifestarea evidentă a independenței statului în relațiile cu altele (suveranitatea națională) sau ambele negociate pentru partajare în cadrul unei uniuni de state (suveranitate garantată).
Continuăm analiză noastră cu aspecte semnificative ale conținutului conceptului de suveranism manifestat în cadrul UE și statelor membre, după motto-ul „unitate în diversitate“. Realitatea a demonstrat contrariul, că s-a manifestat un pragmatism propriu prea interesat și permanent dirijat, impus cu continuitate printr-o dominație a unui grup de persoane de conducere (ne alese democratic), cu încălcarea cerinței unității politice.
Acestea au generat interese particulare și partinice, evident populiste și deseori coercitive, fapt ce au condus firesc la apariția suveranismului (în forme și intensitate deferite) în relațiile dintre conducerile UE și ale statelor membre.
Aducem în dezbatere acele state, cu mai multă voință în plan politic, care pentru apărarea și protejarea interesului național nu au mai dorit să suporte determinările și presiunile externe abuzive și în exces ale structurilor de conducere ale UE în ansamblu și asupra lor, cu o intensitate crescândă în contextul crizelor de natură diferită (economice, financiare, pandemice și sociale), care au avut loc și se manifestă cu mai multă pregnanță în continuare.
În destul de multe state membre (unele chiar importante), conducerile naționale se pronunță activ și vehement împotriva dominației autoritar-dictatoriale a structurilor manageriale ale UE, prin indicații prețioase înlănțuite de constrângeri și determinări transmise cu autoritate, pe care le putem eticheta că globalism european sugerat .
Asistăm la o opoziție statală în practica politică a UE, din motive reale, ce au făcut posibile și au determinat apariția notelor discordante și divergente în decizie, neînțelegerilor în interiorul comunității europene, cu efecte uneori greu de înțeles, fiind bazate pe comportamente discriminatorii în contextul crizelor politice în repetare.
Tot ca o concluzie, înțelegem această nouă realitate alunecoasă ca fiind plină de tot mai grave contraste la nivelul Uniunii în ansamblu și a statelor membre, în legătură cu multe idei și preocupări neconforme cu Tratatul european. Au apărut grave neajunsuri de integrare, coordonare, colaborare și cooperare, ceea ce au condus la o neîncredere și o accentuată respingere a valorilor de uniune integratoare europeană în favoarea celor păstrate național, favorizând apariția și expandarea unui puternic curent suveranist, ca esență a politicilor europene.
Asemenea elemente generatoare de suveranism nu ar fi trebuit să apară, deoarece suntem într-o organizare de state bazată pe tratat de constituire și funcționalitate cu principii clare, exacte și unanim acceptate în relațiile internaționale. Nici să se producă destul de frecvent o competiție de putere între conducerea organizațională și statele membre, întrucât condițiile în care aderarea fiecărui stat s-a făcut, au stipulat declinarea negociată și conștientă a unei părți din suveranitate către organizație.
Explicăm că nu s-a realizat o delimitare clară între partea de suveranitate dobândită astfel de Uniune, față de câtă suveranitate și în ce domenii a mai rămas unui stat membru. Altfel spus nu s-a identificat și limitele lucrative între centrii de putere, cel unional și cel statal, pentru ca aceștia în timp să nu interfereze. Așa se face că europeniștii/federaliștii și chiar dintre cei unioniști cu viziuni limitate susțin că decizia strategică să aparțină în cea mai mare măsură, dacă nu în exclusivitate UE, iar suvernișții susțin, pe bună dreptate :”că și noi decidem” .
O dispută majoră pe fond de suveranism a apărut în legătură cu propunerile de a se introduce, fără rațiune, în afara interesului național și inoportun ca stare, în legislația justiției, prevalența legilor europene asupra legilor naționale, deci numai în sens european. În sens național poate produce doar o înlocuire negociată în conținut a prevederilor contradictorii și o completare permanentă a articolelor din legile naționale existente.
În UE, acest gigant politic și pol al birocrației a devenit un generator și provocator mereu de contradicții în sfera puterii politice. Aceasta fiind posibilă și înlesnită de faptul că nu ține cont suficient de cerințele și specificitățile statelor membre, permițând apariția simbiozei dintre dorința de autoritate unică și de nivelare politică europeană. În această situație, fiecare stat tinde mai mult să justifice ca necesitate păstrarea identității sale naționale, devenind un fundament existențial în fața planurilor și programelor de resetare europeană în context global dorit în continuare unipolar.
Era de așteptat să apară și politică antisuveranista, ca parte a preocupărilor globaliste specifice puterii UE mai ales în viitor, care forțează lucrurile către o federație de state integrate. Afectând nivelul național nu poate fi în nici un caz agreabilă. Această construcție globalistă este tot mai mult negată și respinsă, statele nedorind să-și piardă identitatea națională în favoarea grupărilor progresisto- neomarxiste și fasciste constituite și reunite european.
În analiza noastră recunoaștem că se întrevede și posibilitatea ca suveranismul statal și cel european (prost însușit) să se producă grave prejudicii fundamentelor construcției UE, forțand o nouă paradigmă în ceea ce privesc modul de repartiție, utilizare și respectare a puterii politice și economice între birocrația totalitară europeană și autoritatea națională.
Aceste câteva aspecte definitorii, ne ajută să putem înțelege trăsăturile obiective ale manifestării suveranismului până la nivelul european, dar mai ales a celui național adevărat și dorit, dar fără a produce divergențe și contradicții la nivelul guvernanței statale și europene. Prin ceea ce trebuie să devină necesar și posibil, se vor diminua și chiar elimina aprecierile pentru suveranistii raționali, ca fiind extremiști de dreapta, fasciști, naționaliști etc. Doar atât nu este suficient, întrucât trebuie să dispară și aprecierile, precum a fi de dreapta devine și ajunge un delict și a fi naționalist este o culpă.
Trebuie să ne rețină atenția și aspectul mai nuanțat, că un oarecare suveranism și globalism european se exprimă și prin totalitarismul continental, curent ce nu este compatibil și nu suportă diversitatea națională și care împreună cu stânga comunistă și-a întețit atacurile asupra statelor naționale și partidelor patriotice, mai precis combătând asupra suveranității statale.
Răuvoitorii europeni nu s-au oprit cu atacurile lor asupra suveranistilor raționali, ci s-au concentrat și asupra prerogativelor statelor naționale și suverane, atribuindu-le identitatea terminologică de naționaliști, pentru a crea confuzie, ideologia naționalistă fiind catalogată și apreciată că fiind de stânga progresist-neomarxisă, dar mai grav și denumită cu argumente false ca fascism.
Să nu uităm că naționalismul a fost ideologia claselor politice patriotice și forța maselor populare, care au făcut necesară și posibilă apariția statului național, suveran și independent România, în Constituția căreia, Legea supremă a țării, naționalismul constituie baza existenței statului român.
Nu excludem că realitatea în dinamică poate genera situația în care adepții antinaționalisti pledează la vedere, dar și în locuri tainice pentru destrămarea sau destructurarea statelor naționale.
Situația poate deveni extrem de periculoasă, întrucât poate genera o adevărată ruptură de funcționalitate împreună europeană. Disputa între statele suveraniste și statele care doresc o globalizare forțată, de tip imperial, prin subordonarea directă și completă a statelor naționale sau fragmentate, devine de neacceptat, fiind necesară solidaritatea interstatală și națională ca forță de rezistență în cadrul UE.
Cu atât mai mult în viitor, liantul puterii UE și a întregii Europe viitoare îl va constitui statele naționale și suverane, nicidecum atractivitatea unui areal amorf, delimitat prin înțelegeri tainice și misterioase, format din entități statale interesate, ascultătoare și supuse unor dispoziții centralizate, venite din afară, de sus în jos și mai în jos, care nu țin cont de nimic și încalcă grosolan tradițiile și interesele națiunilor lor.
Din nou concluzionam că este necesar un suveranism luminat autohton, drept curentul politic național cu valențe europene, de care se simte o acută necesitate și utilitate. Se justifică necesitatea acestuia prin aceea că poate și are valențe științifico-filozofice moderne, este elaborat cu discernământ și acceptat pe baza de rațiuni și raționamente ale intereselor proprii, cu idei moderne, novatoare și avansate. Ca utilitate el devine modul de exprimare a înțelepciunii naționale și europene, pentru o realizare constructivă nouă, durabilă și unanim acceptată de toți beneficiarii.
Adepții politicii suveraniste să nu cadă în patima exceselor naţionalist-populiste, adoptând de fiecare dată precauție, pentru a nu permite propagandei antisuveraniste să infiereze permanent și pe nedrept statele cu politici curajoase ca fiind dominate de ascensiunea populiştilor şi euroscepticilor.
Statele și partidele recunoscute ca suveraniste vor fi obligate să elimine, prin forme democratice adecvate și oportune, din viața politică internă toate elementele și structurile suveranist-extremiste, globaliste şi eurosceptice, pentru a elimina desfășurarea continuă a propagandei mincinoase și denaturate legată de suveranitate, suveranism, naționalism și patriotism, dezinformând cu interese dirijate și ascunse cetăţenii cu privire la realitățile actuale legate de condițiile funcționarii UE și mai ales perspectiva acesteia plină de sincope, contradicții și impuneri globaliste europene și euroatlantice.
Naționalismul, în asociere cu patriotismul, concepte care definesc nivelul de conștiința socială, au trăsături definitorii comune și distincte .Contrar logicii politice, au fost percepute ca tendințe autoritare, autonome și tratate în multimedia proprie a UE, de multe ori ca extremism.
Le răspundem celor de mai sus că în timpul crizelor actuale, naționalismul exprimat cu patriotism s-a transformat inevitabil în suveranism, întărindu-ne pe toți psiho-moral, exprimându-se ca o frână pentru globalismul monopolar.
Exprimăm și o excepție, între un globalism european elaborat, negociat și acceptat (nu impus prin resetare) și suveranitatea statală și europeană se crează implicit o relație acceptabilă, ambele având anumite funcții.
Globalismul european poate să rămână discret în asigurarea funcționarii armonioase a statelor membre ale Uniunii, iar suveranismul luminat, cu fațetele lui – patriotismul conștiincios și naționalismul sănătos, ambele perene și cu înalte valori morale, sunt motivate cu suficientă și necesare fără dubii în ansamblul existenței și evoluției UE, desigur manifestarea relației să se facă în limitele unui mediu internațional normal cu reverberații europene și naționale.
Care să fie limitele? Statele UE, în colaborarea lor să poată afirma și evidenția interesul național cu toate obiectivele sale, chiar dacă sunt invocate și valori ale interesului colectiv, adică ale UE, dar fără a jertfi prea multă suveranitate pe altarul globalizării europene și nu numai.
Apare o uimire dureroasă: cum concepte cu valoare înalt emoțională și spirituală superioară sunt mediatizate după interesele politice ale celor care ne conduc european, chiar și de mulți situați la nivel național și nu numai. Concret, naționalismul este deturnat în extremism, uneori în neofascism, patriotismul este identificat de neomarxiști cu extrema dreaptă, iar partidele politice naționale care propavaduiesc și susțin suveranismul sunt amenințate cu eliminarea de pe esicherul politic, prin scoaterea lor în afară legii și excluderea lor de la jocul politico-democratic.
Către final putem explica „unitatea în diversitate” a UE, ca fiind destul de des tulburată de confruntări necruțătoare între tendințele integratoare cu prerogative extinse, dure și rigide și valorile suveraniste, percepute de conducerea de la Bruxelles drept dezintegratoare.
În consecință, este necesar să se cuaguleze o mișcare de partide și organizații ale societății civile, care să genereze un mare front politic de tip și esență suveranistă, de la nivelul național, până la cel european, ca un bun exemplu internațional. Altfel, globalișții neomarxisti și naționaliștii extremiști (inclusiv cei ponderați) vor inunda cu acuzații de extremism această inițiativa patriotică.
Concluzionam final, afirmând că numai păstrarea unor limite definite prin dialog deschis, într-o confruntare de idei cu dorințe de a oferi soluții atrăgătoare și tendințe pe măsură poate include România în mod deschis într-un nou front ideologic european, cu determinări euroatlantice, ce se poate dovedi pe termen mediu și lung constructiv și benefic Neamului Românesc.
Gl. (r) prof. univ. dr. Constantin ONISOR
Membru correspondent AOS-R
Secretar general Partidul Neamul Românesc
Discussion about this post