Oare ce este mai exact Francmasoneria? Mulți dintre dumneavoastră au auzit, măcar o dată, întâmplător sau nu despre acest așa zis „club elitist”, „organizație filantropică”.
De asemenea, mai mult ca sigur că aceste noțiuni v-au trezit interesul și, în mod cu totul aparte v-ați adresat multe întrebări sau ați început să puneți întrebări, să cercetați din pură curiozitate subiectul, căutând în tratate, cărți și chiar și în presă, mediu online amănunte care să vă edifice și să vă formeze o părere.
Una dintre multele întrebări rămase în suspensie, în mod cu totul special o constituie problema capitală care are legătură cu impunerea și acceptarea acestei organizații ca fiind capabilă de a fi considerată o religie, în sensul propriu – zis al termenului.
Scurt istoric
(Franc)Masoneria este un fenomen spectacular prin existenţă, persistenţă, dezvoltare şi amploare, generat de către cei care se închină Marelui Arhitect al Universului.Francmasoneria este o societate secretă, care s-a propagat în lumea întreaga, pretinzand a avea un scop filosofic si umanitarist. Nu voi începe prin a da o definiţie completă a ei, ci voi arăta anumite aspecte ale originei, lăsând pe fiecare dintre dumneavoastră să aveţi proprile concluzii.Începuturile Francmasoneriei formeaza un subiect de interminabile discuţii. În forma de azi ea există din 1717, atunci când patru loji engleze s-au întrunit la Londra şi au format Marea loja a Angliei. La 1723, fostul reverend Andersen a întocmit Constitutiunile acestei organizatii pe baza Constituţiei mai vechi a lojilor de zidari din Regatul britanic. Aceste loji de zidari rămăseseră cu timpul numai cu numele de zidari, în ele intrau orice fel de oameni. Oricum, Constituţiile lui Andersen reprezint legea fundamentală a Francmasoneriei.
Cert, fenomenul nu poate fi relativizat ca importanţă imediată şi de perspectivă, el contribuind la modificări esenţiale ale sensibilităţilor colective în cadrul unor societăţi precis structurate, rigide, restrictive şi coercitive pentru individ şi existenţa sa. Contrar formelor şi instituţiilor tradiţionale de sociabilitate (familie, biserică, corporaţii, Curtea regală) care susţineau societatea ierarhizată a epocii, întreaga gamă de noi atitudini comportamentale asociative create sau dezvoltate în epoca Luminilor (societăţi culturale, academii, saloane, cafenele) susţin acea sociabilitate ca o dimensiune a vieţii intelectuale. Chiar dacă sociabilităţile intelectuale îşi afirmă în general respectul faţă de autorităţi „prin însăşi practicile lor, ele neagă fundamentele ordinii tradiţionale” ( D. Roche, La France des Lumières, Ed. Fayard, Paris, 1993)
În cadru particular, francmasoneria se identifică cu o formă de asociere privată a indivizilor care împărtăşeau aceleaşi gusturi, valori, idei sau vise. Reflectând spiritul secolului şi militând pentru un nou comportament social-moral, francmasoneria devine astfel parte integrantă a noii culturi specifice Epocii Luminilor (Iluminismului). În acelaşi timp, ea se manifestă ca un ferment şi agent al ideilor iluministe, devenind unul din mijloacele de identificare a celor ce erau estimaţi ca adepţi sau partizani ai acestora şi, mai ales, un indiciu al apartenenţei, însuşirii şi fidelităţii faţă de propriile valori promovate şi transmise sub diverse forme, vizibile sau invizibile, societăţii.
Ca formă de a fi considerată ca fiind parte din societatea specific continentală, cu multe secrete, având acea aură mistică, (Franc)Masoneria secolului al XVIII-lea s-a ridicat pe structura vechilor corporaţii medievale pe meserii, fiiind cunoscută cu titlul generic de masonerie operativă. Dar, în contextul conversiei structurilor societăţii şi mai ales al expansiunii pieţei de desfacere şi muncii salariale, corporaţiile profesionale s-au confruntat din ce în ce mai acut cu criza internă care a accentuat cererea de capitaluri.
«Leagănul» francmasoneriei moderne speculative, filosofice este considerat a fi Scoţia şi apoi Anglia urbană. În acest spaţiu, în jurul anului 1600, dintre toate meseriile artizanale tradiţionale, singurele care şi-au asumat riscul calculat şi « au înfruntat» trecerea la condiţiile concurenţiale impuse de piaţa de desfacere, cu cererea crescândă de forţă de muncă specializată şi de capital, adaptându-se acestor exigenţe au fost corporaţiile care i-au reunit pe constructorii zidari (masons).
În procesul de «renovare», corporaţiile masonilor şi-au deschis treptat porţile, admiţând, contra unei taxe de înscriere deloc neglijabile şi direct proporţională cu venitul membrilor străini de această meserie, dar «oameni de bine preocupaţi să primească lumina masonică şi de a o păstra în secret», s-au transformat astfel în «societăţi ale masonilor liberi» (free masons).
Modernitatea a pătruns aşadar pas cu pas în structurile instituţionale neschimbate în ansamblu şi perpetuate însă în cadrul unui corp social şi al unei societăţi în curs de remodelare şi «reasamblare». Pe lângă acest ansamblu de relații de toleranță între persoane sau grupuri aparținând aceleiași societăți tradiţionale care au oferit şi păstrarea «misterelor» profesionale, atelierele muncitorilor masoni erau atractive deopotrivă, atât pentru comercianţi şi «gentlemani Masons» recrutaţi conform unei reguli generale din rândul notabilităţilor locale, cât şi din punct de vedere cultural. Conform documentelor vremii, maeştrii constructori erau recunoscuţi drept oameni cu un orizont larg al cunoaşterii, buni practiceni ai scrisului şi cititului şi renumiţi pentru cunoştinţele deţinute atât în domeniul ştiinţelor matematice şi mecanice, cât şi artelor şi arhitecturii (civile, fortificaţii urbane şi militare).
În aceste condiţii, non-masonii s-au simţit atraşi din curiozitate de «amestecul» de mister şi legende care «au învăluit» secretele meseriei, asociate şi înnodate cu spiritul practic şi iniţiativele antreprenoriale care dezvoltă încrederea în propriile capacităţi intelectuale şi creative. În paralel, în cadrul elitei cultural-intelectuale s-a manifestat preocuparea care a creeat şi a dezvoltat o literatură cu caracter republican , precum cea a lui J. Harrington, iar o «armată» de teoreticieni veniţi din câmpul gândirii teologice sau al societăţii în curs de laicizare, nu neapărat legaţi de mediile masonice (A. Sidney, J. Locke, J. Toland), au conceptualizat noi teorii despre guvern, individ şi drepturile lui naturale. După anul 1690, atelierelor masonice li s-au asociat şi elemente ale «noii nobilimi» rurale, iar cutumelor locale scoţiene şi engleze li s-au grefat idei politice şi practici născute din experienţa revoluţiei engleze.
Astfel,în urma unei evoluţii istorice greu de atestat şi elucidat parţial din motive lesne de înţeles, corporaţiile de muncitori masoni au avut prilejul de a se grupa şi „evolua” către societăţi voluntare de «gentlemeni», devenind astfel, «cluburi» de sociabilitate pentru elite. În cadrul acestora, muncitorii, constructori zidari au avut o pondere din ce in ce mai mică, găsindu-şi loc din ce în ce mai greu, meseria şi utilitatea ei devenind simboluri rituale în iniţierea masonică. Mediul de afaceri londonez a fost şi el stimulant pentru masonerie, astfel încât în anul 1717, s-a constituit „într-un context în întregime laic şi secular”, Marea Loje a Londrei, sub deviza «Adevăr, binefacere, dragoste frăţească». Odată cu aceasta, din anul 1720, noua instituţie a devenit curând o societate care se caracteriza ca fiind ” prestigioasă cu influenţa ei crescând constant şi considerabil”- un adevărat «fenomen de societate», faţă de care autorităţile s-au manifestat total eronat, cu multă indiferenţă.
Perioada pre-modernă
În privinţa masoneriei moderne, Franţa s-a aflat, comparativ cu Anglia, într-o notabilă întârziere. «Precursorii» ei au fost un grup de refugiaţi iacobiţi care, împreună cu «alţi englezi», polonezi, ruşi şi … francezi au pus bazele, în anul 1725, «după modelul societăţilor engleze», unei loje. Ceea ce a lipsit acestei iniţiative a fost acea reputaţie, acea instituţionalizarea şi aderenţă la care au aspirat aceşti novici.
În decurs de zece ani, conform documentelor vremii, noua organizaţie nu a reuşit să atragă decât 5-600 de membri. Abia în 1728, la iniţiativa şi sub obedienţa Marii Loje a Londrei s-a înfiinţat la Paris (pe Rue de Bussy) o Lojă a Franţei cu caracter permanent, funcţionând pe baza Constituţiilor lui Anderson. De cnjunctură, această filiaţie a masoneriei franceze pe filieră engleză, ca de altfel şi a masoneriei europene aflată în faza de organizare şi expansiune, a fost dată de avansul şi ascendentul Constituţiilor lui Anderson. Ele se revendicau drept unică şi universală sursă existentă de referinţă şi unificare a masoneriei.
Termenul de „consituţie” este indiscutabil de origine engleză. În epocă, pentru francezi, acest termen trimite iniţial la elementele constitutive al unui organism sau corp social, eventual ale formei de guvernământ existent atunci. Constituirea unui corp nu era, în viziune franceză, decât suma organelor sale şi a membrilor săi. Treptat, în secolul al XVIII-lea termenul a dobândit acea conotaţie politică, începând să desemneze un act legislativ, ca cel de instituire a unui guvernământ pe baza unui contract care stigmatizează legile neconstituţionale şi inechitabile.
În acelaşi timp, mişcarea masonică a fost favorizată şi de «anglomania» care a contaminat societatea franceză în timpul „minoratului (1715–1723) lui Ludovic al XV-lea. ” În anul 1735, francmasonii francezi au avut iniţiative independente, elaborându-şi la iniţiativa refugiatului iacobit Ramsay primul text constituţional propriu intitulat sugestiv Devoirs. Dincolo de asemănările cu textul englez, ceea ce evidenţiază vocaţia universală a Ordinului, cel francez sensibil diferit nu a ezitat să ofere nuanţări, interpretări şi puncte de vedere proprii.
Astfel, în ceea ce priveşte datoria masonului faţă de Dumnezeu şi Religie, francezii au pus accentul pe ideea de toleranţă creştină, o problemă de actualitate nu numai pentru «Franţa masonică», ci chiar pentru zilele noastre. Conform acestei idei, „un francmason este obligat de Statul său de a se conforma moralei, de a înţelege bine arta şi nu va fi niciodată un ateu, niciun libertin fără religie.”( G. Gayot, La francmaçonnerie française, Textes et pratiques (XVIII-XIX siècles), Ed. Gallimard, Paris, 1991)
În timpurile trecute, francmasonii erau obligaţi să îmbrăţişeze religia catolică, dar de câtva timp nu se mai insistă pe sentimentele lor religioase individuale, cu condiţia ca totuşi ei să fie consideraţi…creştini, fideli jurământului de credinţă şi oameni de onoare şi de probitate. Această aluzie directă provine aşadar din acea perioadă din situaţia religioasă a Franţei care, în urma revocării Edictului din Nantes şi a Bullei papale Unigenitus (1713), s-a caracterizat prin restabilirea mai mult teoretică, dar «în forţă», a unităţii confesionale catolice a regatului. În acest context, abordarea fie şi voalată a toleranţei religioase într-un proiect program, a marcat pe plan mental un real şi decisiv regres din punct de vedere al relaţiilor sociale.
Astfel, de la bun început, (Franc)Masoneria şi-a stabilit drept strategie „nici mai mult, nici mai puţin decât o revoluţie spirituală, propunând o a doua cale de acces la Dumnezeu” (conform istoricului mason D. Poulot, Les Lumières, Ed. P.U.F, Paris, 2000), pledând teoria falsă şi insuficient argumentată a căii toleranţei creştine şi a religiilor prestabilite, unanim acceptate. Tendinţa a manifestat «semnalul» particularităţilor naţionale, a anticipat faptul că societatea masonică şi vocaţia ei universală pot fi remodelate în direcţia controlului şi ordonării voinţei de asociere numai în cadrul unui sistem social care începea să intre lent în acţiune în fiecare stat.
Masoneria franceză a luat naştere deci şi a evoluat urmând un corpus de texte ca proiect propriu (Devoirs, 1735) bazat pe respectul monarhiei şi loialismului religiei. În vederea facilitării obţinerii statutului legal de funcţionare şi pentru a disipa bănuielile de «coloratură subversivă» care planau asupra masoneriei ca fenomen de influenţă străină (engleză) şi protestantă (anglicană), revoluţionara figură fondatoare a Francmasoneriei, fostul iezuit Ramsay a demarat campania de «seducţie» prin câştigarea interesului cardinalului Fleury, propunându-i să patroneze «Societatea Freemasons».
Oferta a mers mai departe, sugerându-i chiar instituirea controlului direct asupra acestei noi forme de sociabilitate, prin numirea în fruntea ei a unor personalităţi alese de el însuşi, astfel încât „Ordinul Masonic sa fie pus în legalitate şi aşezat alături de celelalte ordine religioase şi de litere (asociaţii culturale) ale Statului, pentru a deveni foarte util religiei, Statului şi artelor”. Fleury nu s-a lăsat însă convins de entuziasmul pledoariei lui Ramsay care punea în fond, în serviciul public al regatului masoneria, justificându-se că nu-i înţelege discursul: „limbajul său mistic nu-mi permite să-mi formez o idee clară asupra avantajelor acestui nou aşezământ … pe care îl consider o serioasă imitaţie engleză”. În mare măsură avea dreptate.
Tot documentele vremii atestă faptul că prin anii 1730, ambasadorul Marii Britanii la Paris contribuise într-o manieră decisivă la difuzarea masoneriei pe sol francez. Poliţia operase dese descinderi la locuinţa lui, dar nu pe considerentul apartenenţei la masonerie, ci în calitate de proprietar al unui «loc» în care se ţineau «într-o manieră ilegală adunări» Apoi, întâmplător sau nu, tocmai când Fleury reuşise «normalizarea» relaţiilor cu Anglia, abandonând susţinerea revenirii regilor din dinastia Stuart la tron, în fruntea masoneriei franceze a fost ales (1736) ca Mare Maestru un iacobit englez, considerat de Ramsay «martir al regalităţii şi catolicităţii»: Lordul Derwentwater (nepot natural al lui Carol al II-lea Stuart).
Ca repere selective ale decupajului geografic şi cronologic putem reţine constituirea lojelor din Europa astfel: Spania (1725), Olanda (1731), Florenţa (1733), Roma (1735), Suedia (1735), Berlin (1740), Viena (1743), Moscova, Sankt-Petersburg (1750). În spaţiul germanic, către anul 1770 erau probabil 300 de loje (Hamburg, München, Weimar, Leipzig). În Imperiul Habsburgic au funcţionat la 1784 – 42 de loje (7 pe teritoriul ceh, 12 pe terioriul unguresc, 3 fiind transilvănene-la Braşov 1749, Sibiu 1764, 4 în Galiţia, 16 în Ţările de Jos austriece) etc
Reverberaţii peste veacuri
Înainte de toate, după etalarea cronologică de până în secolul al XVIII-lea a acestei temute organizaţii oculte cu legături vizibile sau mai puţin știute cu establishment-ul din acele veacuri, am certitudinea că aţi urmărit istoria oficială, necenzurată de niciun argument. Dar, în ceea ce privește conglomeratul de evenimente din punct de vedere al credinţelor și obiceiurilor cu trimitere strict religioasă, lucrurile se complică, deoarece izvoarele sunt omise sau distruse, iar cele rămase oferă o imagine destul de limitată, fără a avea anvergura mult dorită de către cercetători, istorici sau simplii pasionați ai subiectului ,fenomenului expus.
Din aproape în aproape, în acest material vă voi oferi o imagine de ansamblu asupra problematicii care suscită interes, punând în valoare dacă sau în ce modalitate acest „club select” poate fi apreciat sau considerat (fără să aduc niciun prejudiciu de imagine cultelor oficial cunoscute) ca fiind „religie reală”.
Dacă pornim cu aceste informații și avem acces la documentele care atestă sau infirmă un vast cumul de evenimente și idei colaterale, atunci ar fi de la sine înțeles că niciun creștin nu ar putea fi membru al Lojii Masonice și să aibe pretenția ca să fie considerat de jure fiu al Bisericii, sau să rămână cu adevărat creștin, membru al comunității. În aceeași paradigmă se poate face o paralelă (nicidecum forțată) la acțiunea aspirantului, a „ucenicului”, „a calfei” din proximitatea lojei masonice, sau mai bine spus a celui care depune o adeziune și un jurământ și trece printr-un ritual secret. Acest spectacol care a ajuns subiectul preferat al multor autori legați sau total opuși fenomenului masonic a ajuns să fie desconsiderat sau minimalizat, fără a avea vreo greutate.
Se cunoaște faptul că Francmasoneria practică un cult aidoma celui al misterelor precreștine. Chiar dacă unii adepți ai ei nu dau nicio valoare acestui cult, se pot găsi multe voci polemice, dar pe deplin naive asupra carora acest cult are capacitatea de a exercita o oarecare forță quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult, Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci și creștinismului. În afara de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare și motive de ordin social, îndeosebi atunci cand întreprinde acțiuni contra Francmasoneriei, de demascare a acesteia din urmă.
Se știe faptul că aspirantul jură credință „fraților”… de lojă și Marelui Arhitect, iar rezultatul e acela că nu va dezvălui vreodată ceva din interior, sub amenințarea disoluției sale. Fără precedent și totodată fără a forța nota, la fel se petrec lucrurile la inițiativa celui care ar putea să se alăture doctrinar Islamului, dar nu mai poate și să rămână credincios Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din moment ce jură credință unui alt dumnezeu.
Din punct de vedere statistic, cei mai mulți francmasoni, când sunt întrebați dacă Loja este o religie, vor nega ferm acest lucru, susținând în schimb că francmasoneria are „caracter universal” și astfel este deschisă oricui de orice religie. Ei pot chiar să sublinieze că mulți creștini, catolici și protestanți, sunt membri ai diferitelor Loji. Există, totuși, mai multe fapte despre această ocultă organizație a Francmasoneriei, cu multe mărturii evidente și demonstrable atât în propriile documente, cât și din „faptele de glorie” și cuvintele propriilor membri, care indică faptul că Francmasoneria nu este doar o înclinație religioasă, ci ar fi o religie în toată regula.
Multe lucruri ar putea fi cu ușurință fi denaturate și falsificate. Trăim într-o epocă a post – adevărurilor, una în care descoperim că fiecare entitate își justifică modalitatea de acțiune și totodată capacitatea de a interpreta absolut orice. De aici rezultă o serie întreagă de interpretări mai mult sau mai puțin apropiate de mult trâmbițata virtute a Adevărului, a Binelui, una cu nenumărate fațete de cele mai multe ori psihologice, care stârnesc chiar revoltă și indignare. La toate aceste realități dureroase și totodată incontestabile se adaugă fluxul informațional – știrile zilnice-cele care raportează presupuse acțiuni care ar putea fi măsluite sau exagerate. De aici și până la mecanismul de a aduce la lumină…ceea ce se dorește să se impună nu este decât un pas.
În tot acest tablou destul de sinistru modelat și cu ajutorul și influența „binefăcătoare” a acestor „cluburi elititiste”, faptele în sine sunt fie falsificate, fie redate parțial cu frânturi de adevăr, astfel încât opinia publică să fie pe deplin influențată de ritmul și cursul impus în mod cu totul perfid și ocult. S-a ajuns chiar în punctul în care propaganda oficială, una mârșav ticluită a puterii ajunge să fie unanim împărtășită și chiar să falsifice și să mistifice criticile la adresa lor, a instituțiilor specializate ale statului.
De altfel, în istorie se cunosc cazuri documentate în care instituțiile publice ale statului precum poliția, în încercarea de a înșela evidența cu privire la câți angajați ai poliției secrete sunt în fiecare locație a unui stat considerat civilizat, ajung să tolereze existența acestor „cluburi de binefacere.”
De asemenea, nu pare absolut nimic ieșit din comun atunci când se apelează la acțiuni mincinoase de a înșela vigilența anumitor cetățeni care, gândindu-se la tehnologiile secrete ca fiind capabile să „vadă” în case și clădiri sau să afecteze de la distanță creierul sau corpul uman, sunt tentați să creadă varianta oficială fără să-și folosească spiritul critic-o capacitate esențială a gândirii fiecăruia dintre noi.
Este probabil evident că există nenumărate probleme de aplicare a legii, care aparent permit serviciilor secrete și anumitor departamente ale poliției dar și altor organizații secrete (precum Francmasoneria) să uzeze de naivitatea opiniei publice și să livreze informații false.
Fenomenul „Deep State”Acum, mai mult ca oricând, în timpul acestei perioade post-p(l)pandemice, unii au descris organizațiile oculte și serviciile secrete care pot cooperaca fiind entitatea Gestapo a „Deep State-„ului și a deja conturatului” stat unic universal ” sau ceva similar cunoscut la nivel noțional.
„Deep State” este o expresie folosită pentru a descrie grupuri de oameni care operează ilegal și în secret guvernul SUA și alte guverne din întreaga lume. Unii s-ar putea să nu realizeze acest lucru, dar o astfel de sugestie pare să fie un subiect în care sunt pe deplin implicați suverani pontifi, în special de papa Leon al XIII-lea, care în avertismentele lor au amintit și au luptat împotriva masoneriei și a altor societăți secrete. Există mai multe grupuri secrete decât „discreții” francmasoni și acele „alte societăți secrete” ar putea include cu ușurință entități guvernamentale precum FBI și poliția secretă locală. Mai mult ca sigur că (franc)masonii ar putea controla cu ușurință FBI și poliția locală fără ca angajații FBI și poliției să știe că sunt controlați de alți francmasoni.
Dovezi incontestabile
Întrebarea dacă Francmasoneria este o religie poate fi rezumată la câteva întrebări mai concrete despre unele dintre elementele care sunt esențiale pentru religie: Are Francmasoneria propria sa doctrină teologică despre Dumnezeu sau despre ea însăși ca religie? Are propriul său sistem moral? Are propriile sale ritualuri de închinare, propriile sale mistere sau ceremonii sacre? Le promite membrilor săi fericire, mântuire sau răsplată în această viață și după moarte? Francmasoneria, într-adevăr, are toate aceste lucruri. Mai jos voi arunca o privire mai atentă la doar câteva dintre aceste elemente: doctrina francmasoneriei despre Dumnezeu, înțelegerea ei despre sine ca religie și ritualurile sale sacre. Doctrina Lojii despre Dumnezeu și despre ea însăși ca religie Primul punct de evidențiat în ceea ce privește doctrina teologică a Francmasoneriei este că, din cele mai vechi documente, Masoneria pretinde prerogativa de a fi o religie universală mai presus de fiecare sectă, denominație sau convingere personală. Documentul din 1723 intitulat, Constituțiile francmasonilor. Conținând istoricul, taxele, regulamentele etc. a acelei cele mai Străvechi şi Drepte Frăţieri de venerare. For the Use of the Lodges, (numită și Constituția lui Anderson) scrisă de reverendul James Anderson, care a cochetat chiar cu anturajul Bisericii Scoției-acesta conține două articole care numesc Francmasoneria propria sa religie, articolele I și VI.2.
În ceea ce privește noțiunile sacre precum DUMNEZEU și RELIGIE, argumentele stau altcumva… Deși în vremurile străvechi, (franc)masonii erau însărcinați în fiecare țară să aparțină religiei acelei țări sau națiuni, oricare ar fi fost aceasta, totuși acum se consideră mai oportun doar să-i oblige la acea religie în care toți oamenii sunt de acord, lăsând deoparte opiniile lor particulare pentru ei înșiși; adică a fi Oameni buni și adevărați, sau Oameni de onoare și onestitate, după orice denominații sau persuasiuni ar putea fi distinși; prin care Masoneria devine Centrul Unirii și Mijlocul de conciliere a prieteniei adevărate între Persoanele care trebuie să fi rămas la distanță perpetuă. (Italicile proprii). Conform Constituției lui Anderson, considerată de masonii înșiși a fi unul dintre documentele lor fondatoare, de guvernare, francmasoneria ar trebui să fie „acea religie în care toți oamenii sunt de acord, lăsând deoparte opiniile lor particulare pentru ei înșiși” și „Centrul Unirii”. ” Cu alte cuvinte, afirmația masonică că Loja este o frăție universală este tocmai o pretenție că este o religie universală.
Al doilea articol din Constituția lui Anderson care numește masoneria religie se găsește într-o interdicție împotriva certurilor interne: articolul VI.2. COMPORTAMENTUL COMPORTAMENTUL după ce LOJA s-a înființat și „FRATII NU PLEACĂ”… Niciun pic de disensiune sau ceartă particulară nu trebuie să fie aduse în ușa Lojii despre religie, sau despre națiuni sau politică de stat, „noi fiind doar, ca masoni, ai religiei universale mai sus menționate…”
Francmasoneria se vede ca un fel de religie sincretică, universală, care menține doar ceea ce se crede în mod obișnuit despre Dumnezeu, trăgând din alte religii, dar diferită de toate. Cerând membrilor să-și lase deoparte propriile opinii particulare în favoarea acestei religii universale, Masoneria a făcut mai multe lucruri. În primul rând, a relegat religiile din care au venit membrii – în cea mai mare parte, catolicismul și protestantismul – la nivelul unei simple opinii (o precondiție necesară pentru înființarea unui stat pur laic). În al doilea rând, a plasat aceste religii sub judecata rațiunii umane naturale, făcând din rațiune arbitrul lucrurilor divine. În al treilea rând, a considerat că aceste religii ar trebui lăsate deoparte în favoarea a ceva nou, ceva pretins „în care toți oamenii sunt de acord”. În al patrulea rând, subordonând toate celelalte religii Francmasoneriei, a stabilit Francmasoneria ca religie în sine.
Enciclica Humanum Genus a Papei Leon al XIII-lea Astfel, o discuție a unor scrieri catolice despre societățile secrete este aplicabilă situației actuale din lume. Nu pot fi oferite descrieri extinse ale relelor grupurilor secrete. Cu toate acestea, rezumate ale enciclicei Humanum Genus a Papei Leon al XIII-lea și câteva referințe din cartea Războiul lui Antihrist cu Biserica și Civilizația Creștină, care a fost publicată în anii 1800 și promovată de Papa Leon al XIII-lea (și recent sugerată de alții despre LifeSiteNews), oferă câteva informații utile despre modul în care entitățile secrete ar putea fi folosite pentru a încerca să facă rău altora și să dăuneze Bisericii Catolice. Oricine dorește să înțeleagă cum FBI-ul sau alte entități de poliție secretă ar putea fi folosite pentru rău ar trebui să citească cartea și enciclica. Cartea prezintă puncte semnificative care sunt relevante pentru evenimentele actuale. Unul dintre punctele principale este că există mai multe „societăți secrete” decât francmasonii care doresc să controleze în secret guvernele (probabil inclusiv guvernul SUA, deoarece este cel mai puternic din lume) și să dăuneze Bisericii Catolice, inclusiv prin rănirea anumitor catolici care sunt vocale împotriva credințelor lor principale (care sunt probabil homosexualitatea, contracepția, transgenderismul, avortul etc.). Un alt punct semnificativ al cărții este că francmasonii au plănuit în secret să ținteze și să corupă în mod deliberat catolicii, inclusiv preoții. (Paginile 79 – 80) Membrii societății secrete au fost la un moment dat „să încerce să corupă un creștin creștin, un om de familie, prin mijloace pe care diavolul însuși întrupat nu le-a putut inventa mai bine în acest scop”. (Pagina 80) Fiecare preot ar trebui să fie în căutarea femeilor care încearcă în mod deliberat să-l determine pe preot să-și încalce jurământul de castitate. Sau ne-am putea imagina francmasonii sau alte grupuri secrete similare care încearcă să corupă catolicii cu alcool și alte substanțe care modifică mintea în încercarea de a provoca sarcina și apoi avortul. Au drogat și sau otrăvit pe alții. (Pagina 29)
Concluzia Primei părți
Discussion about this post