În ultima vreme asistăm cu multă nedumerire la dezbateri pe toate canalele comunicării cu privire la război și pace. Încercăm să deslușim determinarea politică și nu numai a acestora și, în consecință, apariția securității statelor, ca o garanție a normalității existențiale obiective prin dispariția războiului și instalarea unei păci durabile.
Dorim prin acest studiu să aducem în memoria colectivă problemele esențiale ale războiului și păcii, așa cum au evoluat în dezvoltarea existenței noastre, până astăzi și în continuare, cu exprimarea unor puncte de vedere legate de viitorul acestora.
La începutul istoric al existenței noastre pe Pământ exista o stare de normalitate, ca situație firească între comunitățile umane, într-un cadru natural, ce a permis dezvoltarea acestora cu continuitate. Dar, la un moment dat, a apărut interesul personal și colectiv sau al comunității, ceea ce a făcut posibilă și a determinat producerea de confruntări interumane locale, cu violență crescută, însoțită de mari pierderi umane și materiale.
Interesele existențiale au depășit arealul comunităților teritoriale, prilej cu care și-a făcut apariția ideea de dominație, determinând confruntări necesare și posibile de mai mare amploare, desigur cu forțe și mijloace adecvate, sporind gradul de violență și nivelul pierderilor umane, la care s-au adăugat și numeroase distrugeri.
Apare firesc întrebarea: A fost oare în firea omului violența împinsă până la extrem, cu final în moarte? Precursorii liberalismului considerau că războiul ar fi ceva natural, că ar ține de natura umanității, “că omul prin naștere ar fi predispus violenței”. Dar, moartea, în principal a tinerilor participanți la război, nu se poate justifica convingător pentru nici un folos pământean, doar dacă este exclusiv politica înaltă sau poate fi vorba și de altceva?!
Așa au apărut războaiele cu amploare diferită (scop, violență, forțe, mijloace, durată, spațiu, forme și procedee acționale, finalitate), după care a urmat pacea și apoi revenirea la starea de normalitate existentă anterior. Ca durată, în ultimele 2-3 milenii, cele trei stări sunt diferite; ceea ce îngrijorează este timpul prea mare de război asociat cu pacea ce a urmat. Așadar, normalitate-război-pace-normalitate au apărut ca o cvartă de stări, dar către zilele noastre nu mai cuprind sau și-au pierdut starea de normalitate. Dintre cei 5000 de ani ai istoriei scrise a omenirii, doar circa 300 de ani au trecut pe Pământ ca stare de normalitate fără războaie, determinând ca lumea să parcurgă o dezvoltare foarte lentă.
În evoluția lor împreună, războiul a dobândit o cunoaștere științifică (științele războiului) până la polemologie și o practică tot mai perfecționată (strategia militară), devenind o adevărată profesie, iar pacea are propria filozofie, cu concepții mereu discutabile și disputabile despre lume, societate și existență.
Științele războiului identifică acest fenomen prin câteva elemente distincte: situația de beligeranță (causus belli), subiectul de drept internațional recunoscut mai mult sau mai puțin ca beligerant, cu grade diferite de violență, potențial și resurse de război, declarația de război, ultimatumul sau surprinderea, sistem de purtare a războiului (pregătire și conducere), strategia militară, desfășurarea operațiunilor militare și victoria. În acest cadru, părțile beligerante au desfășurat permanente acțiuni de propagandă și influențare psihologică într-un spectru larg spatial și temporal.
Acum mai mult ca oricând, războiul modern presupune: beligență, violență, legi și principii de artă militară pentru ducerea luptei armate (fac confruntarea militară mai rațională și suportabilă), situații schimbătoare, întreruperea temporară a confruntării armate, pierderi umane, materiale și distrugție societală, modificări importante economice, de infrastructură și sociale în teatrul de acțiuni militare. Toate acestea, inclusiv cele de mai sus, ne conving asupra existenței de fapt a unor științe ale războiului.
Suntem de acord că acestea sunt de apanajul politicii, ceea ce a determinat pe unii gânditori militari să aprecieze războiul “ca pe o continuare a politicii”, dusă și cu mijloace violente. Când religia a fost singura politică, războaiele au continuat să se desfășoare, devenind religioase. Succesul lor, așa cum se afirmă în lucrări specifice, a însemnat recunoașterea celor trei tradiții creștine separate: romano-catolicismul, luteranismul și calvinismul.
Facem remarcat că etapele evoluției istorice a Europei și-au pus o amprentă apreciabilă asupra războiului, pe toate caracteristicile sale. În antichitate s-au desfășurat războaiele imperiilor vremii, bazate pe superioritate cantitativă și calitativă și management curajos.
În evul mediu, războiul a căpătat specificul popoarelor migratoare și cruciadelor; a fost greu de suportat decaderea imperiilor roman și bizantin, sporind mobilitatea continentală a forțelor, a unor forțe de o ferocitate ce nu justifica vitejia în luptă.
În epoca modernă, la început, renasc imperiile cuceritoare pe toate continentele, războiul devenind un instrument de dominație și cea mai mare distrugere produsă unor popoare și comunități prin jaf și cotropire. În modernitate, datorită revoluției industriale, conținutul și fizionomia războiului se schimbă foarte mult, apar armatele organizate și înzestrate modern, cu o maximă comportare ca violență în confruntarea armată în cadrul celor două războaie mondiale.
Urmările catastrofale ale războaielor din secolul XIX și începutul secolului XX au pus pe gânduri promotorii dezastrelor beligerante și au gândit un generator de pace și război la nivel mondial, sub forma unui Consiliu de Securitate, pentru a hotărî măsuri provizorii, dar adecvate, care să evite folosirea forței armate, și astfel prevenirea războaielor. Acestea, aduse la cunoștința părților interesate, le obligă să se conformeze.
Dacă măsurile stabilite și propuse nu au fost suficiente și, mai ales, adecvate, s-au organizat și declanșat acțiuni militare sau alte tipuri de acțiuni care au fost apreciate ca necesare pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale.
De câteva decenii, ONU a luat măsuri destul de oportune de ordin militar, prin menținerea de contingente naționale de forțe (în principal cu mobilitate) imediat utilizabile pentru o acțiune combinată de constrângere internațională a provocatorilor de război.
Dar aceste măsuri nu aduc atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în situația în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Națiunilor Unite, pînă cînd Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale. Însă măsurile luate de cei îndreptățiți în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate.
Aprecierea obiectivă a situației ca reprezentând o amenințare sau un act de agresiune apare ca o etapă ce nu poate fi evitată, deci o premisă, care legitimează măsurile cu caracter obligatoriu adoptate împotriva statului care se face vinovat de producerea unei situații de război.
În general, prin război înțelegem o confruntare complexă, (a)sincronă, pe domenii, cu mijloace specifice și adecvate, dusă în mediile aero-terestro-maritim, cosmic și psihologic, de regulă între state. Când confruntarea are loc între putere și clase sau grupuri sociale, apare războiul civil.
De cele mai multe ori, la baza cauzelor războaielor, în principal, au stat determinările politice exprimate prin interese economico-sociale, cu folosirea de doctrine și strategii militare. Interesant este faptul că de cele mai multe ori acestea au fost acoperite și sub diverse pretexte, fiind cunoscute în acest sens religia, naționalismul, ideologiile, aspecte istorice etc.
Tema războiului, mai ales caracterul său, a preocupat deopotrivă gânditorii și practicii politicii și pe comandanții militari. Unii l-au acceptat, folosindu-se de argumente proprii în favoarea acestuia, dar alții l-au negat și repudiat. Gânditori și filosofi s-au ridicat împotriva războiului, scoțându-l în afara regulilor existenței umane, considerându-l ca pe o stavilă împotriva progresului, a dezvoltării economico-sociale.
Imperiile coloniale au făcut o insinuantă propagandă a războiului; liberalismul și conservatorismul ca ideologii s-au pus în slujba războiului, făcând apologia acestuia, în funcție de interese economico-politico-militare și bazate pe strategii ale dominației.
Sunt cunoscute și alte atitudini pentru război, cuprinse în ideologiile și doctrinele naziste, rasiste și marxiste, care considerau războiul ca ceva normal, divin, singurul capabil să impună ordinea, să asigure evoluția progresului, însănătoșirea morală și spirituală a națiunilor.
După al Doilea Război Mondial, în domeniul relațiilor internaționale, a apărut conceptul de război de preîntâmpinare/preventiv cu referire la utilizarea forței militare pentru a elimina o amenințare fatisă, cu forțe și mijloace militare sau care ar putea apărea. Acțiunile acestuia pot fi îndreptate pentru combaterea terorismului și a unor posibile atacuri cu arme nucleare. Se au în vedere deposedarea de forțe a adversarului, pregătit să atace sau o posibilă acțiune de atac în viitor având aceleași scopuri și urmări.
Problema este controversată din perspectiva justificării juridice și morale, acest tip de război fiind adesea considerat ca reprezentând o amenințare pentru pace și securitate internațională și de aceea nu are o soluție definitivă, existând și acum păreri contradictorii.
Una dintre acestea evidențiază atacul preventiv ca o politică de apărare esențială. Alta consideră acțiunile preventive prea costisitoare și ineficiente, care produc pierderi de vieți omenești și distrugeri cu posibilitatea de deteriorare a echilibrului de securitate în regiune și chiar în lume.
Dacă până în secolul trecut războaiele au izbucnit constant, acum, în secolul XXI, planează amenințări cu războiul dintre cele mai înfricoșătoare, distrugând dorința iluzorie pentru un viitor fericit. Se afirmă îndreptățit că dezvoltarea necontrolată a civilizațiilor, diminuarea spiritualității, ideologiile revansarde, problemele ecologice și superioritatea erei tehnologice pot fi apreciate și ca indicatori de evaluare și circumstanțe extraordinare a perspectivei războiului.
Dar care război? Cel “mare”, care urmează să se producă, fiind pe fondul său chiar dorit (la nivelul cel mai înalt), pe timpul sau după confruntarea militară ruso-ucrainiano-occidentală, fiind declanșat de o parte nemulțumită sau generatoare de dominație pe o suprafață mare a Eurasiei, cu proporțiile unui dezastru inimaginabil.
În continuare, dorim să exprimăm câteva puncte de vedere referitoare la conținutul și fizionomia acestuia, ce continuă să genereze o adevărată dezbatere strategică:
Decizia esențială va fi cu certitudine o dilemă, “dilema deceniului”, cu necesitatea unei rezolvări oportune;
-Identificarea promotorilor democratici sau revizionisti ai războiului pentru o nouă ordine mondială bazată pe reglementări proprii;
-Opțiunea pentru compromis, chiar dacă nu se vor crea garantii că rezultatele pot fi satisfăcătoare;
-Acceptarea confruntării militare cu consecințe negative pentru mulți ani de zile pentru cel puțin o generație umană; poate fi și soluția păcii nedrepte și înrobitoare;
-Este îngrijorător că marii actori ai lumii au început pregătirile, luând în considerare scenarii pentru câțiva ani, adică pe termen mediu; dar se produce și un proces de conștientizare, în mod deosebit a Occidentului, numai să nu fie prea târziu;
-Vehicularea unor termene (2030/2035) pe baza de criterii definitorii, ce aparțin nu numai marilor puteri, ci și unor organizații internaționale în slujba securității mondiale, care prin sloganuri și formule fantasmagorice nu fac decât deservicii păcii; în viitor, de fapt, fiind nevoie de principii realiste acceptate în cea mai mare măsură de state;
-Sunt așteptate rezultatele alegerilor din multe țări, o nouă stare de spirit și o nouă atitudine politică din partea democrațiilor ca “răspuns istoric” al Occidentului la o pace dreaptă;
-Nu se vor mai putea accepta concepte precum supunerea față de ideologie, dominație, dreptul forței, violență, acceptarea forțată a unei noi realități, politica faptului împlinit etc.
Nu putem trece cu vederea că pregătirile de război de pe timp de pace sunt mari consumatoare de resurse naturale, conduc și produc degradarea mediului. Prin fabricarea și testarea armelor convenționale, chimice, biologice și nucleare se produce alterarea gravă a condițiilor de mediu, generându-se în natură mari cantități de substanțe nocive și periculoase, care contaminează solul, aerul și apa. În același timp, prin locația forțelor și mijloacelor militare într-un areal, pentru o stare de pregătire permanentă de luptă, implică suprafețe de pământ, care pot avea alte utilizări.
Starea de spirit nebună a războiului este de dorit să se încheie într-un timp rezonabil, controlul lumii de mâine să fie legat de avantajul tehnologic, capacitatea crescută de păstrare a securității globale, puterea economică mai mare și bazată pe o infrastructură modernă și superioară, raționamente strategice înțelepte și calitatea resursei umane. Lumea, evitând războiul sau de după război, va fi cu siguranță mai bună și mai liberă și se va intra într-o nouă și lungă eră a dezvoltării și securității pe pământ.
În cvarta stărilor, amintită la început – normalitate, război, pace, normalitate – conceptul de pace apare după război, deci urmează războiului, are legătură cu acesta, face legătura cu normalitatea existențială obiectivă. Elementul comun al cvartei este evidențiat de factorul stabilitatea echilibrului de viață, privit ca o stare esențială între organizarea și funcționalitatea umană și mediul ambiental absolut necesar dezvoltării.
Deci nu putem să analizăm pacea în afara războiului, cu luarea în studiu a stării de echilibru de viață, care în zilele noastre înseamnă securitate cu caracteristica de stabilitate garantată. O asemenea abordare, fie ea și sumară a problemelor, este necesară deoarece implică multă responsabilitate pentru a se stabili dacă lumea contemporană se află într-o situație de stabilire a echilibrului sau, dimpotrivă, este supusă perturbărilor continue (conflicte armate, tensiuni politico-militare) locale, zonale, regionale, interne, interstatale, în măsură să pună în pericol stabilitatea, echilibrul, pacea.
La modul general, conceptul de pace este definit ca acea stare a unei organizări umane organizate, caracterizată prin absența războiului, eliminarea utilizării forței și violenței, viața desfășurându-se pe baza principiilor și valorilor care statuează relațiile din interiorul comunităților sau dintre comunități și state.
Alături de problema războiului, pacea a preocupat pe gânditorii civili și militari, care în lucrări tematice sau în demersuri politice au abordat-o multilateral: consecințe, impact asupra dezvoltării și progresului social. În principal, s-au avut în vedere intenția de a se impune vieții sociale, până la nivelul relațiilor internaționale, principii și valori noi, progresiste. Cei care au făcut o opoziție puternică față de război, scoțându-l în afara regulilor, au dezvoltat teorii ale păcii, dar instaurarea ei a fost întârziată ori utopică în practică (exemplu: pacea ca un compromis între conducători și conduși).
Problemele principale ale păcii au fost mai bine clarificate prin crearea dreptului internațional, excluzând războiul ca un mijloc de rezolvare a diferendelor, a conflictelor dintre țări. Mai aproape de zilele noastre s-a făcut legătura între pace și democrație. S-a afirmat cu tărie că democrația fără pace nu se poate instaura, pacea este o caracteristică a democrației, intuindu-se “pacea eternă” realizată de democrația de tip liberal, sugerându-se necesitatea ei și realizându-se câteva etape ale menținerii păcii.
În alte studii de specialitate, pacea reprezintă situația în care nu există conflicte armate sau războaie, dar și acord al părților beligerante asupra încetării războiului. Ea nu este numai o chestiune fundamentală a politicii, este propovăduită și de toate religiile, fiecare cu anumite specificități.
Cele mai interesante aspecte apar în analiza filozofică a războiului și păcii cu aprecieri chiar trăsnite: războiul este asociat cu mișcarea și schimbarea, prin urmare, cu timp și spațiu, dar lumea este legată de neschimbare, pace și eternitate; războiul – starea naturală a universului, iar pacea este ceva artificial, care necesită eforturi exterioare, analize, creație; războiul este evaluat ca un rău absolut, iar pacea ca fiind absolut bună; războiul este un mijloc, iar pacea este un scop, se luptă pentru pace deseori cu ajutorul războiului.
Istoria a demonstrat că o pace stabilă pe un areal teritorial depinde de o serie de factori principali: politica internă, implementarea și respectarea necondiționată a principiilor și normelor dreptului internațional modern, necesitatea cooperării statelor pentru asigurarea păcii pe baza dreptului internațional de securitate. Securitatea, siguranța și stabilitatea colectivă impun un sistem de acțiuni comune din partea statelor din întreaga lume sau a unei regiuni geografice specifice, întreprinse elaborat pentru a preveni și elimina provocările la adresa păcii și astfel să fie eliminată agresiunea sau alte încălcări ale păcii.
Începând cu secolul trecut, speculand că războiul este o parte integrantă a naturii umane, putem realiza cum marii actori internaționali manevrează cu pacea sau războiul, cu un impact major, ceea ce ne obligă să cultivăm pacea cu mai multă grijă și colaborare. Deci, se vehiculează că menținerea păcii internaționale este un instrument de drept al relațiilor dintre actorii statali de pe scena mondială, care, la nevoie, pot utiliza în comun acord și cu un rol important intervențiile militare justificate și justificabile ca necesare în gestionarea conflictelor apărute.
Așa a apărut necesitatea (încă din timpul celui de-al doilea război mondial) creării unui organism internațional nou cu responsabilitatea de a realiza un echilibru în securitatea internațională, materializată prin Carta Atlanticului, urmată de Carta ONU, având ca principal scop “menținerea păcii și securității internaționale și promovarea cooperării economice, sociale, culturale și umanitare.”
Sunt foarte multe exemple ce evidențiază rolul crucial al ONU în conflictele de pe toate continentele, prin desfășurarea de operațiuni de menținere a păcii, care au înregistrat o creștere în urma dispariției sferelor de influență ale superputerilor Războiului Rece și sfârșitului existenței unor state multinaționale din Europa și pe teritoriul fostei URSS. S-a reușit astfel păstrarea unui echilibru de securitate, dar cu schimbări suferite de sistemul internațional, care de-a lungul anilor a generat noi crize și conflicte, dar nu și o atentă gestionare a lor.
Acum și în viitor, războaiele în curs de desfășurare dobândesc noi conținuturi operațional-acționale și fizionomii cutremurătoare, care ne fac să ne întrebăm:
-până unde dorește să ajungă Rusia cu dominația continentală prin ocupație militară?
-cum va fi modelul de război al Chinei pentru reunificarea cu Taiwanul?
-ne este greu să ne imaginăm că SUA va putea fi scut de apărare, cam în același timp, pe Flancul Estic al NATO, pentru Taiwan, Israel și Coreea de Sud?
-cum vor proceda democrațiile lumii neatacate direct, dacă vor trebui să desfășoare strategic forțe și mijloace pentru lupta pe fronturi diferite și să-și mobilizeze resursele?
-nu se pune în joc viitorul lumii?
Din multimedia internațională acum rezultă că opțiunea compromisului pare să aibă mai mulți susținători în Occident, la nivelul populației, decât opțiunea războiului decisiv, din motive existențiale, dar în acest sens nu se oferă suficiente explicații publice.
Noi credem că ar mai exista o șansă de salvare a lumii. Aceasta constă într-un armistițiu cu începerea de negocieri pentru noua ordine mondială, care va trebui să reflecte numai realitățile actuale în dinamică și acceptate. Recunoastem că centrul lumii se deplasează încet, încet înspre Asia. SUA au conștientizat acest fapt, dar orgoliile fiind prea mari, le vine greu s-o accepte.
De fapt, se va negocia acceptarea noilor structuri de putere globală. Vor fi propunerile americane și cele ale BRICS, fiecare cu acoliții lor. Se va căuta un modus vivendi între cele două tabere, cu negocieri insistente, dar și cu compromisuri pe măsură, altfel nu se poate. Important rămâne începerea discuțiilor cât mai repede, până nu se extind actualele focare de conflict sau să apară altele noi.
Acum, o deosebită problemă de război și pace este dată de situația din Orientul Mijlociu, unde persistă confruntarea dintre Israel și organizații luptătoare islamice și chiar state islamice, cu afectarea directă și a statelor vecine și deopotrivă a comunității internaționale. Cu toate că există o Rezoluție ONU, nu se reușește în continuare să se realizeze un acord asupra implementării păcii.
Se pare că metodele diplomatice și consensul s-au cam uzat și din motive ce țin de încrederea și preferința tuturor părților asupra unor principii și valori globale, ce țin de ordinea mondială curentă și viitoare.
Față de realitatea actuală efervescentă, este nevoie de o reformă, fie ea și realizată gradual, la nivelul instituțiilor și organizațiilor internaționale de securitate, pentru a se putea garanta “o libertate mai cuprinzătoare spre dezvoltare, securitate și drepturile omului pentru toți”, prin numărul mai mare și eliminarea dreptului de veto al membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate. Se poate ajunge la concluzia că dezarmarea va deveni o necesitate istorică.
Exprimăm un punct de vedere neliniștitor din rândul populațiilor, că viitorul încă va rămâne în continuare între teama de război și speranța de pace. Multe state europene trăiesc cu spaimă, disperare, cuprinse de crize politice și economice persistente, însoțite de scandaluri mediatice, cu alegeri naționale și rezultate uimitoare, cu război la granițe sau în apropiere etc.
Acum, în modernitate, au apărut mari schimbări ca forme de război și pace. Au apărut formele război și anti-război, concepte neantagonice? Poate exista război pentru a preveni alt război? Războiul rece s-a încheiat fără o confruntare armată directă (doar prin intermediari), iar apoi războiul poate deveni drept contract de liberă inițiativă, transferat în sfera organizării conflictelor armate (servicii de război), de către elemente configurate suprastatal și supranational. Toate schimbă teoriile războiului din punctul de vedere al balanței puterii regionale și globale. Au apărut și războaiele fără victorie, când părțile s-au epuizat forțele fără a finaliza obiectivele strategice, generând “războaiele înghețate”.
Evoluțiile tehnologice, legate de cunoaștere, dar și cele sociale și ideologice favorizează pacea și administrarea păcii prin mijloacele anti-războiului, dar obligă la forme avansate de inteligență, ceea ce sporește ca vizibilitate planul informării sau dezinformării, însoțite de un avans și o superioritate tehnică și managerială.
Așa se face că aspectele de mai sus au modificat semnificația victoriei într-un război, unde obiectivul principal poate fi legat numai de cucerirea unui teritoriu, anume cu valoare economică sporită și anihilarea forței de apărare a adversarului. În analiza războiului, în acest caz se pune problema identificării determinărilor politico-economice ale acestuia.
De aceea, în studii de specialitate sunt prezentate mai multe categorii de războaie și confruntări armate: fără finalizare (impasul militar, impasul politic, ambele cu păstrarea beligeranței – Irak, Afganistan), cu finalizare parțială (acordurile negociate, protectoratele internaționale – Bosnia, insurgențele – Cecenia) și cu victorii militare nete sau limitate.
Putem concluziona că aspectele cavaleresti ale războiului s-au cam stins, războaiele fără învingător și învinși au apărut în acest secol XXI și au devenit tot mai incerte, iar războaiele de prevenție/anti-războaiele rămân pe rol, cu o mai mare și activă componentă de descurajare.
Legat de război și pace, omul modern trebuie cu necesitate să-și definească și să manifeste o nouă formă de conștiință, cu ajutorul statului, care trebuie să realizeze organizat și cu un instrument pe măsură: – creșterea economică și ridicarea calității vieții. Altfel, putem crede că de la începutul istoriei oamenii au asistat la un magnific spectacol de tip tragedie al războiului pe scena globală.
Gl.(*) prof. univ. dr. Constantin ONISOR
Membru corespondent al AOS-R
Secretar general la PNR
Discussion about this post