Chiar dacă ne place să admitem sau… refuzăm cu încăpățânare neavând argumente valide, în ADN-ul lor, rușii sunt un popor (culmea…creștin ortodox) acaparator, pus mereu pe război ofensiv, dornic să stăpânească și să dicteze altora destinele, cu mână de fier.
Iar toate acestea nu sunt realități neștiute sau trecute cumva cu vederea.Dacă în fiecare epocă s-ar fi întocmit vreun clasament al ororilor, cu siguranță poporul pravoslavnic rus ,dimpreună cu liderii săi însetați de putere și sânge, ar fi ieșit pe primele locuri.
Consiliul de Securitate al ONU a votat recent o rezoluţie a guvernului american privind Ucraina care cere o încetare rapidă a războiului, dar care ,din anumite motive nu a denumit Federația Rusă „stat agresor”, după ce un text similar propus de Washington în Adunarea Generală nu a putut fi adoptat în aceeaşi formă.
Probabil că, din rațiuni diplomatice, acest lucru se dorește a fi prezentat lumii întregi, cu dorința expresă de a se pune capăt conflictului generat de către ruși.
Este pentru prima dată când cel mai puternic organism al ONU a ajuns la o decizie comună privind războiul. Zece ţări au votat în favoarea rezoluţiei şi cinci s-au abţinut, existând majoritatea necesară pentru trecerea rezoluţiei.
SUA au votat împreună cu Rusia şi China, în timp ce cele cinci ţări europene din Consiliu – Regatul Unit, Franţa, Slovenia, Danemarca şi Grecia – s-au abţinut. Toate amendamentele propuse de statele europene pentru a introduce o referire la agresiunea rusă şi integritatea teritorială a Ucrainei au fost respinse.
În teorie, Regatul Unit şi Franţa au dreptul de a-şi folosi dreptul de veto pentru a bloca o rezoluţie, dar nu l-au folosit din 1989.
Rezoluţiile din Consiliul de Securitate al ONU sunt obligatorii în conformitate cu legea internaţională.
Documentul adoptat, intitulat „Calea către pace”, nu numeşte Moscova ca agresor în război şi nu cere o retragere a Rusiei, ci doar un sfârşit rapid al războiului.
Ambasadorul britanic la ONU, Barbara Woodward, s-a pronunţat în mod clar împotriva rezoluţiei: „Nu poate exista o echivalenţă între Rusia şi Ucraina în modul în care acest Consiliu se referă la război”, a precizat ea într-un discurs înaintea Consiliului de Securitate care a fost făcut public într-un comunicat.
Votul a avut loc în ziua în care s-au împlinit trei ani de la declanşarea agresiunii ruse împotriva Ucrainei.
„Astăzi, ne amintim de milioanele de ucraineni strămutaţi, de zecile de mii de civili ucişi, de vieţile distruse de ambiţia imperială a preşedintelui (rus Vladimir) Putin”, a mai spus Woodward.
Ambasadorul la ONU al Franţei, Nicolas de Riviere, a spus că pacea şi securitatea nu sunt posibile dacă agresiunea este răsplătită.
Ambasadorul american Dorothy Shea a spus că rezoluţia este un prim pas.
„Suntem mândri că Consiliul de Securitate” a adoptat „un acord istoric, un jalon, primul în trei ani”, a afirmat ea, în condiţiile în care până acum Consiliul de Securitate a fost paralizat până atunci de utilizarea dreptului său de veto de către Rusia.
„Această rezoluţie ne pune pe calea păcii”, a spus Shea.
„Este un prim pas, dar unul crucial, unul de care ar trebui să fim mândri cu toţii. Acum trebuie să-l folosim să construim un viitor paşnic pentru Ucraina, Rusia şi comunitatea internaţională”, a mai afirmat Dorothy Shea.
Reprezentantul permanent al Rusiei la ONU, Vasili Nebenzia, a declarat că rezoluţia propusă de SUA este „un punct de plecare” pentru eforturile viitoare către o soluţionare paşnică.
***
Republica Populară Donețk și Republica Populară Luhansk au fost niște state-marionetă, mai mereu controlate de către Federația Rusă.Aceste enclave și-au declarat independența în mai 2014, și, ca la o piesă de teatru absurd, și-au primit recunoaștere internațională una de la cealaltă, de la „Maica Rusie”, din partea Siriei și… Coreei de Nord, precum și de la alte câteva state mai puțin importante, ce au recunoscut parțial regimul putinist de….”independență. ”
Drept urmare, data de 30 septembrie 2022 a marcat o „premieră negativă”, astfel că, în urma unui referendum, Federația Rusă a declarat că a anexat în mod oficial ambele entități.
De aici deducem simplu că Federația Rusă este și va ramâne un stat enorm, ce cuprinde mai mult de un continent (și jumătate), un imperiu care își dorește gloria de altădată, cu acea sete de agresiune specifică acestei rase, mereu dornice să provoace și să profite de pe urma altora…
Să ne aducem mereu aminte că, fix din fatidica dată de 24 februarie 2022, Federația Rusă a invadat Ucraina, declanșând cel mai mare și mai ucigător război din Europa de la al Doilea Război Mondial încoace, într-o escaladare majoră a conflictului dintre cele două țări care a început încă din 2014.
Conform tuturor statisticilor, luptele au provocat sute de mii de victime militare și zeci de mii de victime civile ucrainene.
În acest an, 2025, trupele ruse au ocupat aproximativ 20% din teritoriul Ucrainei. Dintr-o populație de 41 de milioane de locuitori, aproximativ 8 milioane de ucraineni au fost cumva strămutați forțat și peste 8,2 milioane au părăsit țara încă din luna aprilie a anului 2023, creând cea mai mare criză a refugiaților din Europa de la al Doilea Război Mondial.
De asemenea, tot aceleași statistici pe care le-am consultat și certificat mi-au arătat că la sfârșitul anului 2021, Federația Rusă a masat trupe în apropierea frontierelor Ucrainei și a emis cereri care includeau interdicția ca Ucraina să adere vreodată la alianța militară NATO.
După ce a negat în repetate rânduri că ar avea planuri de a invada sau de a ataca Ucraina, la 24 februarie 2022, președintele rus Vladimir Putin a anunțat o „operațiune militară specială”, declarând că aceasta era menită să sprijine republicile separatiste Donețk și Luhansk, susținute de Rusia, ale căror forțe paramilitare luptau împotriva Ucrainei în conflictul din Donbas din 2014…
Ca răspuns la invazie, multe țări au furnizat ajutor militar Ucrainei, inclusiv armament, echipamente, instruire și sprijin logistic.
De exemplu, și în trecut, dar mai ales acum, țările occidentale și alte state din lume au impus Rusiei sancțiuni limitate înainte de invazie și au aplicat noi sancțiuni când a început invazia, cu intenția de a paraliza economia rusă.
Astfel, sancțiunile au vizat persoane fizice, bănci, întreprinderi, schimburi monetare, exporturi și importuri.
Asistența militară a fost coordonată în principal prin intermediul Grupului de contact pentru apărarea Ucrainei, din care fac parte peste cincizeci de țări, inclusiv toate cele 32 de state membre ale NATO.România a oferit ajutor necondiționat
Din ianuarie 2022 până în ianuarie 2024, Institutul Kiel a monitorizat un ajutor în valoare de 380 de miliarde de dolari pentru Ucraina. Țările europene au furnizat cel mai mare ajutor în total (militar, financiar și umanitar).Conform aceluiași institut,Estonia și Danemarca au furnizat cel mai mare ajutor militar ca procent din PIB.
Uniunea Europeană a coordonat pentru prima dată furnizarea de ajutor militar. Între timp, Statele Unite au furnizat cea mai mare asistență militară Ucrainei și au alocat 175 de miliarde de dolari pentru a ajuta țara. Cea mai mare parte a ajutorului militar american a constat în arme și echipamente americane vechi provenite din stocurile de rezervă, în timp ce majoritatea fondurilor americane destinate Ucrainei rămân în economia SUA și sprijină industriile americane, subvenționând fabricarea de arme și echipamente militare.
Vecinii noștri de la sud,bulgarii au furnizat Ucrainei peste o treime din muniția necesară în faza inițială a invaziei și o pluralitate de combustibil necesar.
În timpul invaziei, armata și autoritățile ruse au fost pe deplin responsabile de atacurile deliberate împotriva țintelor civile.
Acestea au inclus atacuri asupra spitalelor și rețelei energetice, masacre ale civililor, răpiri și torturi ale civililor, violență sexuală, deportarea forțată a civililor, precum și tortura și uciderea prizonierilor de război ucraineni.
De asemenea, au efectuat numeroase atacuri indiscriminate în zone dens populate, inclusiv cu bombe cu submuniție, ucigând, într-un singur caz, 61 de persoane în atacul asupra gării din Kramatorsk.
Scriam acum câțiva ani despre atrocitățile rusești.În sprijinul celor comise și consemnate, potrivit lui Kyrylo Budanov, șeful serviciilor secrete ucrainene, înainte de începerea invaziei Ucrainei, Rusia a creat „liste de execuție” ale profesorilor, jurnaliștilor, oamenilor de știință, scriitorilor, preoților și politicienilor ucraineni și se pregătea pentru un genocid al ucrainenilor; planurile includeau și locațiile gropilor comune și ale crematoriilor mobile.
De altfel, potrivit Oficiului Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, până în decembrie 2023, aproximativ 78% dintre victimele civile confirmate au fost ucise pe teritoriul controlat de Ucraina, în timp ce 21% au fost ucise pe teritoriul ocupat de Rusia.
Astfel, conform unor date care se actualizează permanemt, peste 12.500 de civili au fost uciși de la începutul invaziei.Federația Rusă a vizat în mod deliberat civilii ucraineni cu drone, cum ar fi în campania de teroare din Herson, numită „safari uman”.
În luna mai a acestui tulburat an 2025, ONU a concluzionat că atacurile repetate ale Rusiei asupra civililor din Herson, care au ucis aproape 150 de persoane și au rănit alte sute, potrivit oficialilor, constituie crime de război și crime împotriva umanității.
Biroul ONU pentru Drepturile Omului a raportat mereu că Rusia a tot comis grave încălcări ale drepturilor omului în Ucraina ocupată, inclusiv detenții arbitrare, dispariții forțate, tortură, reprimarea protestelor și a libertății de exprimare, rusificarea forțată, îndoctrinarea copiilor și suprimarea limbii și culturii ucrainene.
Astfel, ucrainenii au fost constrânși să accepte pașapoarte rusești și să devină cetățeni ruși. Cei care au refuzat au fost privați de asistență medicală și de alte drepturi și pot fi închiși ca „cetățeni străini”.
Bărbații ucraineni care au acceptat sau au fost constrânși să ia cetățenia rusă, vonform ONU, au gost deja recrutați pentru a lupta împotriva armatei ucrainene.
Forțele ruse ar fi folosit arme chimice interzise în timpul războiului, de obicei grenade cu gaz lacrimogen.În luna aprilie 2024, o anchetă a prestigiosului Daily Telegraph a concluzionat că „trupele ruse desfășoară o campanie sistematică de atacuri chimice ilegale împotriva soldaților ucraineni”.
***
Federația Rusă a fost și continuă să fie un stat eminamente agresor, în toată istoria sa.
De la dimensiunile unui județ de statura unuia românesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos ppeste două continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare.
De aceea se poate spune că Rusia a fost un stat agresor de când se știe, încă de la nașterea Moscovei de acum peste 900 de ani.
Prima referință este de prin anul 1147, atunci când era un orășel obscur într-o mică provincie, cu populație predominant fino-ungrică numită Merya.
Să creadă cineva că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor ”de apărare”, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care și-a pierdut complet capacitatea de-a gândi, după o doză zdravănă administrată de propaganda Kremlin-ului.
Și asta o spune răspicat până și editorialistul Ivan Lenski, pe site-ul rusesc ru.krymr.com.
***
În realitate totul este complet pe invers.
Dacă ne întoarcem și facem apel la istorie, absolut totul este consemnat acolo.
Iată ce spunea, prototipul românului adevărat, patriot, Mihai Eminescu despre tendinţele de cucerire ale Rusiei acum 150 de ani în ”Tendinţe de cucerire”, pe 7 aprilie 1878 în prag de Proclamare a Independenței Rumîniei:
”Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind’o de mlădioşie şi dîndu’i instincte fanatice pentru idei de’o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului.
Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt.
În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care’şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.
În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce’i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i’a refuzat, sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.
Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?
Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.
Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată – deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.
Un rol analog l’a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sînt state mici, care se bucură de’o înflorire extraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă.
Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu’i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.
De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care’i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor.
Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a’l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.
Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţia unui neam asemenea mongolic, a turcilor.
În locul civilizaţiei greceşti, înflorit’a în Bizanţ o cultură turcească?
Deloc.
Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.
În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mîinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflînd cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.
Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu’i o misiune care’şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de’ar stăpîni pămîntul, tot nu s’ar umple.
Cerul de’asupră’l schimbi, nu sufletul marea trecînd’o.
Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care’şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.
De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei.
Nu mai vorbim despre cuvîntul lui Aksakof, care vede întinzîndu’se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.
C’un cuvînt, în loc de’a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.
Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într’un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.
După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine.
Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.
Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială – ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n’o ceda.
Ne hotărîm de a n’o ceda şi Rusia a ocupat’o astăzi pe deplin. În fine, susţinînd dreptul nostru, vedem ivindu’se colţii prieteşugului: Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţii sînt oprite în drum, c’un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.
Nu deprindem frica şi pace bună.
Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă.
Ea este în stare a ţine războiul, pînă ce Rusia’şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.
Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.
Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c’un foarte incolor sentiment de patrie s’au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne’a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.
Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune.
Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne’o pregăteşte nouă.
Deşi nu s’a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.
Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.
Nesperînd nimic, n’avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne’am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu’ne de nimic, n’avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică. (”Tendinţe de cucerire”, 7 aprilie 1878)
Legendarul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că:”în ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire”.
Practic, în toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine.
Voi oferi câteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia.
***
Anul 1558. Războiul Livonian.
A fost un război pentru teritoriile actualelor țări baltice si Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioți, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin. Rusia a cîștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi-a dorit foarte mult teritoriile Livoniei.
Istoricii sovietici spun că războiul s-a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite.
Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.
***
1654. Războiul cu Polonia și ”unirea” cu Ucraina.
Această poveste este plină de pete negre.
Ucrainenii se întreabă și astăzi cine l-a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki să decidă pentru întreaga Ucraina?
Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris ”Istoria poporului ucrainean se îndoiește că el (Bogdan Hmelnițki) s-a gîndit la crearea unui stat comun cu Moscova.
Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pîna la dorința de ”unire”…
Documentul istoric original privind ”unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut și cel mai probabil nu întîmplător.
Curtea Moscovei a profitat pur și simplu de turbulențele din Ucraina și s-a grăbit să-și alipească întreaga țară.
Asta nu ne amintește despre absolut ceva similar, petrecut în zilele noastre?
***
Numeroasele campanii asupra Constantinopolului au fost, iarăși, agresiuni deghizate.
La început, Rusia le-a motivat de apărarea comercianților ruși oprimați de otomani, apoi și-a amintit de creștinii din Balcani.
***
1695-1696. Campania de la Azov a țarului Petru cel Mare.
Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuia să ocupe cetatea turcească Azov.
Aici, chiar și cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi război de apărare agresiunea asupra Azovului.
Cu Turcia rușii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pămînt.
***
1700. Marele război cu Suedia.
Temeiul a fost acela că Rusia avea nevoie neapărat de acces la mare, deși rușii nu au fost niciodată văzuți la Marea Baltică. Pretextul tradițional cu apărarea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur și simplu ei nu erau acolo.
Agresorii au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare.Și aşa teritoriul a devenit ”pămînt rusesc strămoșesc”.
Apoi au fost alipite alte teritorii ”strămoșești” – Finlanda, Țările Baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruși nu se găseau acolo mai deloc…
***
1772-1775
Au fost trei împărțiri ale Poloniei.
Prusia a propus împărătesei Ekaterina (cea Mare) să împartă Polonia.
Ea evident că nu a refuzat.
Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai târziu de istoricii ruși războaie ruso-poloneze.
De fapt, nu era nimic mai mult decît rezistența populației la invazia unui agresor străin.
***
1783. Anexarea Crimeei.
Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare.
A fost agresiune pură, justificată de preîntîmpinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea.
Justificarea anexării cu apărarea ortodocșilor nu poate fi luată de bună, pentru că în Crimeea aceștia erau o minoritate absolută.
Și, de fapt, nimeni nu îi asuprea. Armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea pînă la anexarea ruseasca, au fost alungați de acolo după capturarea peninsulei, deși aceștia erau ortodocși.
Iată adevărata ”grijă față de frații creștini”.
Tot în 1783, regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus.
Se pare că a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influența Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie.
Doar că se păstrează tăcerea cu privire la Imereti.
Ce s-a întîmplat de fapt?
De cînd regatul independent georgian a devenit dintr-o dată o parte a Imperiului Rus?
Sau anexarea Georgiei pe bucăți este o altă tradiție rusească în regiune?
***
1812. Jumătate din Moldova lui Ștefan a fost anexată de Imperiul rus (țarist).
”Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană nu a fost niciodată suverană asupra „ţărilor rumîne”. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, cînd la Karlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decît un drept de suzeranitate”. (Karl Marx, 1856)
Înainte de a trece la o analiză privind impasul diplomatic în care se află astăzi Republica Moldova, propun să fac o scurtă incursiune în istorie pentru a reaminti tuturor că pentru Republica Moldova această etapă istorică va fi una decisivă din punct de vedere (geo)politic.
E timpul să spunem lucrurilor pe nume,ca să scăpăm de complexul servilismului politic,adică al (rusofilismului) şi să înțelegem cum anume moldovenii de peste Prut își pot decide singuri soarta pornind de la propria experienţă istorică.
Or, ceea ce nu pare să se înţeleagă nici la București, nici la Chişinău este că moldovenii de peste Prut vor fi dependenţi de Federația Rusă atât timp cît vor fi şantajaţi cu dosarul transnistrean.
Vom face abstracţie de faptul că din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat în 1359, nu există o legătură de succesiune.
Relaţiile diplomatice ale Moldovei cu Rusia datează din 1711, atunci când Petru I încheie un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.
Acesta stipula clar că:
”Art. 1. Moldova va dobândi întreg teritoriul dintre Nistru şi Bugeac. Toate cetăţile aşezate pe malul stîng al Prutului vor aparţine de drept Moldovei;
Art. 2. Moldova nu va plăti niciun tribut Rusiei;
Art. 3. Domnul se obligă să ţină 10.000 de oşteni, plata cărora va fi acoperită de Rusia;
Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile ţării, şi nici unui rus nu-i va fi permis să se căsătorească şi să dobândească moşii în Moldova;
Art. 5. Titlul domnului va fi Alteţa Sa domn şi singur stăpînitor al Moldovei, aliata Rusiei.”
Semnarea acestui tratat intră în contradicţie cu vectorii de expansiune ai Rusiei Ţariste formulate în ”Testamentul” aceluiaşi ţar.
Şi dacă pentru ruşi, cucerirea peninsulei Crimeea însemna stăpînirea Mării Negre, Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru) reprezenta controlul asupra deltei Dunării – un pas înainte spre Constantinopol.
Pe tot parcursul războaielor ruso-austro-turce din 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791 Moldova a fost transformat într-un obiect al disputelor teritoriale dintre cele trei puteri.
Pe tot parcursul acestei perioade eforturile Rusiei s-au îndreptat spre cucerirea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.
Caracterul duplicitar al diplomaţiei ruse se manifestă prin ocuparea în anii 1806-1812 a Principatelor Române şi intervenţia abuzivă în afacerile interne ale acestor două ţări.
Savantul rus L.S. Berg aminteşte şi despre împrejurările în care diplomaţii ruşi au falsificat sensul noţiunii geografice Basarabia:
”În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să-şi evacueze, pînă la încheierea păcii, trupele din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfîrşitul anului 1807, împuternicitul rus arăta că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămînă Rusiei, interpretînd noţiunea de Basarabia mai larg, incluzînd în ea nu numai Bugeacul, dar şi întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut”, astfel ţarul Alexandru I a ştiu cum să-şi menţină trupele în Principate prevenind ocupaţia turcească, fără ca Napoleon să bage de seamă.
***
Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încălcat flagrant acordul semnat între Moldova şi Rusia cu mai bine de 113 de ani în urmă, prin care statul rus recunoştea graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia.
Astfel, începînd cu anul 1812 acest teritoriu, rupt din trupul Moldovei, intră în orbita intereselor (geo)politice ale Imperiului Țarist.
Fiind totodată rupt de procesul unificării celor două principate într-un singur stat – România.
Consecinţa acestui eveniment istoric este resimţit din păcate şi astăzi.
Boierii moldoveni au protestat în cadrul şedinţei Divanului din 26 octombrie 1812, scriind că le-a fost răpit ”tot pămîntul şi inima ţării […], sursa de vite […], grânarul ţării, încurajarea şi refugiul locuitorilor”, ”boierii” noştri, din păcate, au manifestat servilism şi nu au avut o viziune politică pe termen lung.
***
Astăzi, în mileniului al treilea, interesele Federaţiei Ruse sunt evident de altă natură, însă putem constata că moştenirea caracterului diplomatic duplicitar al liderilor ruşi s-a manifestat atât în perioada Uniunii Sovietice, cât şi în prezent, atunci când oficialii Kremlin-ului discută despre conflictul transnistrean şi Armata a 14-a.
Rusia promite că se retrage din estul Republicii Moldova, şi uită…şi atunci cum poate evolua reglementarea acestui dosar?
În primul rînd trebuie să înţelegem că Transnistria este o miză mult mai importantă pentru Rusia decît întreaga Republică Moldova, aici sînt puse în joc interesele sale (geo)politice la Marea Neagră. Iar Rusia când negociază, nu face politică, ci geopolitică.
Cartea integrării europene a Republicii Moldova, şi implicit a Transnistriei, pe care mizează Chişinăul la negocieri, nu este altceva decît o butadă, atât în ochii Tiraspolului, cît şi a Kremlinului.
Rolul Republicii Moldova este momentan de a legaliza prezenţa internaţională a acestei regiuni, care nestingherit, întreţine legături comerciale cu Europa.
Acest Disneyland comunist reprezintă o zonă off-shore a corupţiei, traficului de armament, terorismului şi spălării de bani.Conflictul transnistrean, este, indiscutabil, ”cheia dificultăţilor” statului moldovenesc – o pîrghie de şantaj a Rusiei de a menţine Republica Moldova în zona neutralităţii (geo)politice.
Dar, analizînd mai atent rolul şi poziţionarea geostrategică a Republicii Moldova , ajungem uşor la concluzia că Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova în perspectiva divizării Ucrainei în două părţi, de est (sub controlul Rusiei) şi de vest (sub controlul Occidentului).
Provocările ulterioare la adresa Republicii Moldova se vor manifesta, în primul rînd, prin presiunile asupra localităţilor din stînga Nistrului aflate sub controlul guvernului de la Chişinău. De aceea, negocierea privind statutul acestor localităţi şi obţinerea unor garanţii este vitală pentru asigurarea securităţii cetăţenilor de acolo.
Semnalele din partea Federaţiei Ruse sunt din ce în ce mai ”îndrăzneţe” şi ne indică doar o singură tendinţă: ”recunoaşterea oficială a regimului de la Tiraspol”.
Preţul acestei ”recunoaşteri” oficiale va fi negociat mai devreme, sau mai tîrziu de Chişinău şi Moscova – depinde acum care va fi configuraţia politică internă a republicii şi dacă basarabenii vor fi buni negociatori.
Iar pentru asta trebuie ca diplomaţii să pună capăt caracterului umil atunci când se află în faţa reprezentanţilor de la Kremlin şi să negocieze avînd pe masă Tratatul de la 13 aprilie 1711.
***
Referitor la Războiul între Rusia şi Imperiul otoman amintesc că s-a desfăşurat între anii 1806-1812 și s-a încheiat cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16/18 mai 1812.
Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.
Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămînă în stăpînirea Porţii.
Tratativele au continuat mai multe luni.
Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s-a deteriorat, existînd pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care a avut împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii.
Aflînd aceasta, pînă la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a acţionat în grabă, profitînd de trădarea fraţilor Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi, primul şef al departamentului de externe otoman şi translatorul Porţii otomane, cel de-al doilea funcţionar în acelaşi departament.
Prin intermediul celor doi M.I. Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi a ascun-o sultanului şi a trimis-o fratelui său.
Scrisoarea împăratului francez anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse.
Cedând turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i-a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Trădarea fraţilor Moruzi a fost descoperită curând după aceea. În iunie 1812 cei doi frați au fost executaţi la Constantinopol.
***
Războiul Crimeii 1853-1856.
Ei bine, aici pare a fi un război de apărare.
Chiar dacă nu este „politically correct”,trebuie subliniat faptul că toate națiunile occidentale aveau interese.Astfel mișeii de francezi, turci și britanici au asediat orașul Sevastopol. Atunci când vorbesc despre acest razboi, istoricii ruși uită să menționeze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani.
Cîteva puteri și-au unit forțele pentru a ține piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greșeală.
Rusia își făcuse un obicei.Era suficient ca vecinii să se certe între ei, ca Moscova să efectueze o alipire ”pașnică”.
Așa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.
****
Secolul al XIX-lea. Anexarea Asiei Centrale.
Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei ”apărării active”.
Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea.
Oricine l-a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, însoțit de genocidul populațiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, așa că despre ce fel de alipire pașnică a Caucazului poate fi vorba?
***
În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez. Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească.
Acesta a fost complet pierdut și șters din cărțile de istorie. Rusiei nu-i place să vorbească despre înfrîngeri.
***
1939. Armata muncitoresc-țărănească a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei.
Desigur, totul în scop de pace.Nici despre aceste pagini de istorie rușilor nu le place deloc să-și amintească.
***
1939. Războiul sovieto-finlandez.
Agresiva armata finlandeză, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care întîmplător avea la granița cu Finlanda 2.300 de tancuri.
Evident că lumea nu a crezut așa ceva.
Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l-a exclus din rîndul membrilor săi.
Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tăcere de istoriografia sovietică și rusească.
1940. Absolut ”pașnica” anexare a Țărilor Baltice.
***
28 iunie 1940: Anexarea Basarabiei de către URSS
Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanienii visau cu ochii deschiși intrarea în frățeasca Uniune Sovietică.
***
1941. Marele Război pentru Apărarea Patriei.
Aici, aparent, războiul este defensiv.
Dar povestea e mai complicată.
Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui I.V.Stalin, care viza capturarea de state europene și proliferarea ”revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.
Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiză împotriva Germaniei.
Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mișelesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensivă și ….”şi-a luat-o în dinți.”
Istoricii ruși tac atunci când este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei.
Lipsa de amenajări defensive și concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.
***
Care sunt umătorii pași de politică ”pașnică” a URSS?
Ungaria în 1956, și Cehoslovacia în 1968.
1979. Afganistan. Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS.
Rusia de astăzi ar trebui să-şi ceară iertare pentru afganii uciși.
***
2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud-
2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei.
Ca și altă dată în istorie, Rusia a atacat o țară vecină în momentele de slăbicune internă.
***
Noi teritorii
De ce Crimeea?
De ce nu Alaska. Ultima, în conștiința imperial rusească este, de asemenea, ”pămînt rusesc strămoșesc”.
Răspunsul este unul simplu…America este o superputere, iar apariția ”omuleților verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigaș. Rusia atacă numai țările în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurată etc.
Si totuși, de ce Rusia nu se poate opri?
La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabilă să dezvolte teritoriile deținute deja, și cu toate acestea continuă expansiunea.
De ce,de exemplu, Yakuția, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decît Emiratele Arabe Unite, este împotmolită în sărăcie?
Răspunsul este simplu… Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al bunului mers care se susține pe ceea ce produce.
De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a cărei granițe sunt neschimbate de aproape 800 de ani.
Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic.
Pompează resursele în avantajul unei duzine de ”imperialiști”.
Toți aceștia se bucură de avantajele civilizației occidentale, în Occident, iar Rusia o folosesc ca pe o exploatație colonială.
Cetățeanul de rînd al Imperiului trebuie să se mulțumească cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentație surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.
Un ”dumnezeu” inamovibil la Kremlin, orașe plictisitor de cenușii.
Scări de bloc jegoase – locatari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orașe, țară…
***
Dar să revenim la ceea ce spunea Mihai Eminescu ceea ce va fi rezonabil de actual și-n ziua de mâine:
*[…] După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sînt cuvintele ce împing pe ruşi spre miazăzi şi răsărit.
Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mîngîierea propriei măriri în dimensiunile mari.
Lupta între turci şi ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decît din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească ce s’a produs totdeauna în Rusia.
Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.
Chiar înlăuntrul împărăţiei sale nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.
Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastîmpăr statornic.
Încă ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pămînt cucerit şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.
De atunci pînă în ziua de astăzi ruşii înaintează mereu atît spre răsărit cît şi spre miazăzi.
Popoare puternice odinioară au căzut şi s’au sfărîmat sub pasul lor.
Leşii au pierit ca ”neam hotărîtor” de pe faţa pămîntului; cetele de cazaci, care încă la 1711 luptau alăturea cu turcii, au căzut sub stăpînirea ţarului; Kievul a ajuns a fi un oraş rusesc; tătarii neastîmpăraţi sînt supuşi poruncilor ţarului; pînă la Nistru, ruşii nu găsesc nici o stavilă destul de puternică.
Aci însă, la Nistru, ei se opresc.
Dar nu se opresc decît spre a se pregăti pentru înaintare.
Documentele istorice, relatînd fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sînt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrîuririi lor.
Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.
Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde văd că vor întîmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.
Puterea lor în ţările ocupate e blîndă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, în ţările cucerite, la început sînt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc pînă ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.
Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările rumîneşti le sînt tuturora cunoscute; viciile sociale ce rumînii au contractat de la binevoitorii lor nici pînă astăzi nu sînt cu desăvârşire stîrpite.
Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mîndrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sînt poporul ce’şi dă mereu silinţa să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.
Pentru aceea ocuparea pe cît se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicii ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devină o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită…
În mai multe rînduri, Austria a ocupat ţările rumîneşti, pentru ca ruşii să nu le poată ocupa.
În mai multe rînduri le’au ocupat ruşii; dar peste puţin Austria le’a făcut somaţia obişnuită şi ei s’au retras. Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decît importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii cîştigă poziţii care dominează ţările rumîneşti şi Dunărea, cîştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, cîştigă în sfârşit o înrîurire mai directă asupra poporului rumîn.”
Bibliografie:
1.”Politica Rusiei în secolul al XVIII-lea”, 6 mai 1878, Mihai Eminescu
Acest material a fost documentat și realizat de către Prof.Dr Daniel Mihai, redactor al platformei media BPNews. Toate drepturile rezervate!
Discussion about this post