Personalitatea lui George Enescu

Pe data de 19 august, se vor împlini 144 de ani de la naşterea lui George Enescu, compozitor, violonist, pianist, dirijor şi pedagog, una dintre personalităţile artistice de prim plan ale secolului al XX-lea şi cu siguranță cel mai important muzician român din toate timpurile. Maestrul George Enescu şi-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în ţară, cât şi în lume şi s-a implicat intens în promovarea muzicii româneşti, contribuind la recunoaşterea internaţională a compozitorilor, dirijorilor şi interpreţilor din România.

De asemenea, George Enescu este considerat și în prezent geniul muzicii românești. A fost unul dintre cei mai importanți compozitori, violoniști, pianiști, dirijori și pedagogi români, iar muzica pe care a lăsat-o moștenire tuturor face parte din patrimoniul cultural universal.

Recunoscut pentru interpretările și compozițiile de excepție, George Enescu a fost considerat un copil-minune, micul Jurjac, așa cum familia și cei apropiați îl alintau.Acest nume i-a fost dat de către guvernanta franceză Lydie Cedre, care a avut o influență profundă asupra educației sale începând cu vârsta de șase ani.

S-a născut în anul 1881, într-un sat mic din județul Botoșani.La vârsta de trei ani a avut una dintre experienţele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn”.Tot în anul 1884, a început să descopere şi tainele pianului.

La vârsta de patru ani, știa deja să citească, să scrie, să facă adunări și scăderi.Tot atunci a primit o vioară şi a început să cânte, la început sub îndrumările tatălui său, mai apoi, după ureche, după un vestit lăutar din Dorohoi, Niculae Chiorul.

Astfel, acest copil-minune care la patru ani cânta la vioară și la șapte ani compunea primele sale piese, a devenit una dintre cele mai strălucite minți muzicale ale secolului trecut, al XX-lea. Într-o perioadă în care România era încă percepută ca o margine a Europei, George Enescu a atras atenția nu prin vorbe, ci îndeosebi prin limbajul muzical.

La cinci ani, în 1886, vârsta la care deja visa să devină compozitor, a pus în partitură prima sa lucrare, ”Ţara Românească, operă pentru vioară şi pian”.

„De îndată ce am avut la dispoziţie un pian, am început să compun. (…) Am schimbat cu o adâncă bucurie instrumentul monodic pe care cântasem până atunci, cu un instrument polifonic; după ce nu putusem face altceva decât să execut nişte melodii fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să mă desfăşor acum în acorduri! (…) Şi – fără să mai stau pe gânduri – am început să compun.
(…)

„Lucru curios: nu ştiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor”, îi declara mai târziu George Enescu lui Bernard Gavoty, critic muzical şi jurnalist de radio în celebra sa carte „Les souvenirs de Georges Enesco”.

Trebuie subliniat faptul că Bernard Gavoty a fost una dintre vocile inconfundabile ale criticii muzicale internaționale. Bernard Gavoty a avut privilegiul de a cunoaște această artă din interior, așa cum o atestă diploma obținută la Conservatorul din Paris și activitatea sa de organist. Iremediabil îndrăgostit de muzică și de scena muzicală, Gavoty s-a pus în slujba promovării marilor compozitori și interpreți contemporani, publicând, printre altele, nenumărate biografii. Pentru merite deosebite, a fost ales membru al Academiei Franceze de Arte Frumoase.

În acelaşi an 1886, George Enescu va trece sub îndrumarea renumitului compozitor Eduard Caudella, de la Iaşi, care îi va călăuzi primii paşi în muzică, punându-şi puternic amprenta asupra carierei viitorului ilustru muzician.

În anul 1888, la îndemnul lui Caudella, Enescu s-a înscris la Conservatorul de Muzică din Viena, unde a studiat cu mari profesori ca Siegmund Bachrich şi Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi Ludwig Ernst (pian). Aici va învăţa elementele de bază ale studiului instrumentului, tehnica de interpretare a operelor lui Ludwig van Beethoven şi Franz Schubert şi tehnica dirijării unei orchestre.A frecventat, apoi, cursurile teoretice muzicale cu profesorul de armonie Robert Fuchs.

La vârsta de 11 ani, Enescu va păşi pe scena de concert a sălii Bösendorfer din Viena, în acompaniamentul Orchestrei Conservatorului.

Era momentul în care Enescu surprindea prin remarcabila polivalenţă muzicală, abordând rondoul, sonata sau variaţiunea, dar şi prin felul unic în care stăpânea vioara şi pianul, cu o maturitate şi o virtuozitate de necrezut pentru un copil de 11 ani. Nu întâmplător, critica muzicală vieneză l-a numit ”un Mozart român”.

La 13 aprilie 1892 apare în cadrul concertului cu piesa ”Fantasie” de Henri Vieuxtemps, în compania organistului Eduard Kremser.

La 20 aprilie, în acelaşi an, îl va înlocui pe concert-maistrul berlinez Fritz Strauss, interpretând un ”Capriciu” al aceluiași compozitor și violonist belgian H. Vieuxtemps.

În anul 1894, în cadrul unui concert de binefacere, Enescu a interpretat prima parte din ”Concertul pentru vioară şi orchestră în mi minor” de F. Mendelssohn-Bartholdy, încheind astfel perioada petrecută la Viena.

Revine, apoi, în ţară, iar la 20 martie 1894, a susţinut un concert ca violonist, la Ateneul Român din Bucureşti, acompaniat la pian de profesorul J. Hellmesberger Jr., interpretând lucrări de Mendelssohn-Bartholdy, Vieuxtemps, Benjamin, Godard, Sarasate.

În perioada 1895-1899, George Enescu este trimis de tatăl său să studieze la Conservatorul de la Paris, unde a fost îndrumat de profesorii José White şi Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct.

La 11 iunie 1897, susţine un recital în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris, acesta fiind primul recital de autor al unui creator român peste hotare.

Începând cu 1898, Enescu predă lecții și oferă recitaluri de vioară la București, sub admirația Reginei Elisabeta a României, care îl invita adesea la Castelul Peleș din Sinaia pentru a executa piese la vioară.

Tot George Enescu este interpretul care a pus pe muzică și câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, ocazie cu care a dat naștere mai multor compoziții muzicale vocale, cu acompaniament instrumental (lieduri).

La 1 martie 1898, apare pentru prima oară pe scena Ateneului Român, alături de Orchestra Filarmonică, George Enescu – la doar 17 ani – în tripla sa calitate de violonist, compozitor și dirijor, un moment de referinţă în istoria muzicii noastre.

Atunci, Eduard Wachmann a înțeles perfect care era potențialul tânărului violonist și compozitor și, printr-un gest remarcabil, i-a cedat chiar bagheta sa pentru a-și dirija singur „Poema Română”. Era momentul care marca o carieră excepţională a unuia din geniile spiritualității noastre naționale şi, totodată, începutul unei legături trainice, de peste o jumătate de secol, între George Enescu, orchestra Filarmonicii și clădirea Ateneului Român.

Urmează debutul unei subscripţii publice, prin care muzicianului i se achiziţionează o vioară originală Stradivarius, care va fi inaugurată la 17 decembrie 1898, în cadrul unui concert de binefacere la Ateneul Român.

La 24 iulie 1899, va absolvi clasa de vioară a Conservatorului din Paris, cu acest prilej primind în dar o vioară Leon Bernardel, inscripţionată cu numele său.

La 19 ani, cucerea Parisul. La 20, conducea orchestre europene. La 21, crea „Poema Română”, un imn profund al identității noastre.

Din primii ani ai secolului XX datează și câteva dintre cele mai cunoscute compoziții ale lui George Enescu. Acestea sunt cunoscute și apreciate chiar și astăzi:

*Rapsodii Române (1901-1902) – „Nr 1 în La major și Rapsodia română nr 3 în Re major”;
*Suita Nr. 1 pentru orchestra (1903);
*Prima sa Simfonie (1905);
*Șapte cântece pe versuri de Clement Marot (1908)

Urmează o perioadă în care muzica lui George Enescu este cunoscută atât în București, cât și la Paris, dar și în alte țări europene unde are turnee, alături de parteneri celebri precum Louis Fournier sau Alferdo Casella.

În această perioadă, George Enescu a realizat mai multe opere, simfonii și lucrări orchestrale, printre care:

*Opus 32: Uvertură de concert pe o temă cu caracter popular românesc în La major” (1948);

*Opus 31: Vox maris în Sol major, poem simfonic pentru tenor, cor și orchestră (1954)”;

*Opus 25: Sonata pentru violină și pian nr. 3 în La minor în caracter popular românesc” (1926);

*Opus 4: Trei melodii pe poeme de Jules Lemaitre și Sully Prudhomme pentru bas și pian” (1898);

*Opus 15: Șapte melodii de Clement Marot pentru tenor și pian” (1907-1908);

*Doina, pentru bariton, violă și violoncel, pe versuri de Vasile Alecsandri” (1905).

În anii de început ai Primului război Mondial, George Enescu rămâne în București, iar atunci dirijează „Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven”, pentru prima dată în audiție integrală în România.

Tot atunci, are loc prima ediție a Concursului de compoziție George Enescu, eveniment cu ocazia căruia compozitorul le oferea câștigătorilor premii din venituri propii, sume de bani, dar și șansa interpretării acestor piese în concerte.

Însă momentul său de maximă expresie a fost „Oedip”, operă considerată de unii „cea mai mare lucrare muzicală a secolului”.

Cu toate acestea, Enescu nu și-a uitat niciodată rădăcinile. Vorbea româna cu accent moldovenesc în marile săli de concert ale lumii și se întorcea frecvent acasă, la Liveni sau la vila sa din Sinaia, unde compunea la lumina lumânărilor.

Poate cel mai impresionant aspect al lui Enescu nu a fost talentul, ci modestia. Nu și-a construit palate, ci a trăit simplu, ca un om îndrăgostit de sunet, nu de lux. A fost mentor pentru mari muzicieni, inclusiv pentru violonistul Yehudi Menuhin, care spunea: „Pentru mine, Enescu a fost cel mai mare muzician pe care l-am cunoscut vreodată.”

Și în ultimii ani de viață, George Enescu și-a continuat cariera muzicală. A compus” Cvartetul de coarde Numarul 2″, „Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste”, și a schițat mai multe „Simfonii” (Nr 4 și 5) rămase neterminate, care mai târziu au fost orchestrate de compozitorul Pascal Bentoiu.

Odată cu instaurarea dictaturii comuniste, George Enescu s-a exilat definitiv la Paris, însă a continuat să dețină funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România până în anul 1949, când Societatea a fost înlocuită cu Uniunea Compozitorilor, iar de atunci Enescu nu a mai figurat drept membru.

George Enescu s-a stins din viață în noaptea dintre 3 spre 4 mai, anul 1955, în locuința sa din Paris. A fost înmormântat în cimitirul Pere-Lachaise din Paris (cel mai mare și renumit cimtir din oraș unde sunt înmormântați mai mulți oameni celebri), într-un cavou de marmură albă, aflat în poziția 68.

În plan sentimental, marea dragoste a lui George Enescu a fost şi a rămas până în ultimele clipe ale vieţii sale, Maria Cantacuzino, cu care s-a căsătorit în 1937.

A cunoscut-o pe Maruca (aşa cum era alintată de cei dragi) moştenitoare a unei vechi familii aristocratice din Moldova, la Sinaia, în Castelul Peleş, unde compozitorul era adesea invitat de către regina Elisabeta a României.

În cartea intitulată „Destăinuiri despre George Enescu”, Ilie Kogălniceanu povestea că muzicianul a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, prinţesa Maruca Cantacuzino, în jurul anului 1907, dar legătura lor a început prin anul 1914. Ea era căsătorită din 1898 cu Mihai Cantacuzino, fiul omului politic George Grigore Cantacuzino, împreună cu care avea doi copii. Enescu cânta deseori în prezenţa soţului Marucăi la seratele mondene din casele ei.

„Enescu acceptase, n-avea încotro, poziţia de cântăreţ de curte în casa Marucăi”, scria Kogălniceanu.

Capricioasă din fire, Maria Cantacuzino, care moştenise două proprietăţi monumentale în Bucureşti şi la Tescani, s-a îndrăgostit de George Enescu, îndepărtându-se astfel de soţ şi de cei doi copii.

Soţul Marucăi a murit în 1928, într-un accident de maşină, însă ea a păstrat numele soţului şi nu a renunţat la titlul de prinţesă nici după căsătoria cu Enescu.

„După căsătoria lor din 1938, Maruca şi Enescu au locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino, care îi rămăsese Marucăi după moartea soţului ei, Mişu Cantacuzino. Enescu a preferat odăile mai liniştite şi mai modeste din spate. Îl deranja monumentalitatea palatului, unde soţia sa ţinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera să călătorească cu trenul la clasa a doua”, povestea muzicologul Viorel Cosma, autorul mai multor cărți despre George Enescu.În perioada relaţiei cu Enescu, Maruca a avut şi o legătură cu filosoful Nae Ionescu, ce a durat şase ani. Enescu a suferit mult din cauza acestei situaţii.

***
Deși era foarte legat de România, George Enescu a părăsit țara în toamna anului 1946, după instaurarea regimului comunist, pentru că începuse să anticipeze dezastrul care urma grație discuțiilor cu prietenii din Occident, care l-au pus în gardă.

A ajuns la Paris, orașul său de exil, unde a dat lecţii de vioară şi compoziţie, a ținut conferinţe, și a concertat.

„S-a adaptat la viaţa franţuzească, pentru că era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate în cercurile înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorbă. Dar pot bănui că, pe undeva, l-a ros sentimentul izolării şi al dorului de patrie. Prietenii spun ca avea des crize de melancolie. Locuia cu Maruca în Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai închiriase şi o vilă, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara”, mărturisea muzicologul Viorel Cosma într-una din biografiile realizate.

Opera care a acaparat timp de un sfert de veac întreaga forţă creatoare a maestrului George Enescu este „Oedip”.Din 1906 şi până în seara zilei de 10 martie 1936, când a avut loc premiera pe scena Operei Garnier din Paris, Enescu s-a simţit, după cum mărturisea în amintirile sale, „un biet om pradă chinurilor îndurate odinioară de martiri”.

De altfel, din cărțile scrise de muzicologii și istoricii Viorel Cosma și Ilie Kogălniceanu, persoanele care au trait în preajma compozitorului, a reieșit că George Enescu a murit în mizerie și, în ciuda bătrâneții și a bolii, Măruca, soția, îl obliga să cânte și să ofere lecții de pian pentru a câștiga bani.

Cărţile lui Viorel Cosma şi Ilie Kogălniceanu – care a trăit în preajma compozitorului – arată că Enescu a murit în mizerie, că Maruca îl obliga să cânte şi să dea lecţii pentru a câştiga bani, chiar şi când era foarte bolnav. Viorel Cosma a povestit că pentru Enescu era important să-i facă întotdeauna pe voie Marucăi, „cea care a rămas pentru el şi pentru alţii o prinţesă autentică: „La princesse aimee!”.

George Enescu a trecut la cele veșnice în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la Paris, fiind înmormântat în cimitirul Pere Lachaise. Maria Cantacuzino i-a supravieţuit încă treisprezece ani, decedând în Elveţia, în 1968.

În testamentul său din 1945 şi-a exprimat foarte clar dorinţa de a fi înmormântat creştineşte, adăugând cu creionul pe spatele plicului sigilat, lăsat lui Romeo Drăghici: „Doresc ca înmormântarea mea să fie cât mai simplă, în schimb, să se dea cât mai multe pomeni şi daruri. George Enescu, în 14 iulie 1945”.

***

Recunoaşterea şi renumele internaţional i-au oferit lui George Enescu numeroase ocazii de a susţine cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză şi forme muzicale la École Normale de Musique din Paris, École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris, Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea din Illinois (SUA), The Mannes Music School din New York, la Brighton şi Bryanstone (Anglia) etc. A predat cursuri de compoziţie la Universitatea Harward din Cambridge, Massachussets (SUA) şi Conservatoire Américain din Fontainbleau (Franţa).

Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida Haendel sau Arthur Grumiaux sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi violonişti care s-au perfecţionat în arta interpretativă sub îndrumarea lui George Enescu.

Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere se regăsesc: titlurile de ofiţer şi cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913, 1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937).

***
În prezent, Muzeul Național „George Enescu” prezintă publicului expoziții permanente care ilustrează viața și operele marelui muzician, în toate sediile (Palatul Cantacuzino București, Casa Memorială George Enescu București, Casa Memorială George Enescu din Sinaia și Secția „Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu – George Enescu” Tescani, jud. Bacău).

De asemenea, în anul 1956, este inaugurat, la Bucureşti, Muzeul ”George Enescu”, în clădirea din Calea Victoriei în care a locuit un timp marele muzician, iar la 4 septembrie 1958 are loc deschiderea primei ediţii a Concursului şi Festivalului Internaţional ”George Enescu”, la Bucureşti.

La 22 septembrie 1958, are loc audiţia operei ”Oedip”, în cadrul primei ediţii a Festivalului naţional ”George Enescu”, la Opera Română din Bucureşti, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu. Evenimentul a constituit momentul central al festivalului.

Lângă Moinești se găsește conacul de la Tescani, donat de soția lui Enescu statului român cu condiția ca acesta să construiască aici un centru de cultură pentru artiști.

Bustul muzicianului din grădina Casei memoriale „George Enescu” – Vila Luminiș, în cartierul Cumpătul din Sinaia

În conacul din Tescani, („Centrul Cultural Rosetti-Tescanu”), statul român a deschis în anii ’80 un centru de creație, aici au fost compuse opere literare („Jurnalul de la Tescani”, de Andrei Pleșu) și au loc în fiecare an tabere de pictură și de filosofie.

<span;>La Liveni se găsește casa în care a copilărit compozitorul iar la Sinaia există o casă memorială „George Enescu” – Vila Luminiș, în cartierul Cumpătul, pe strada Yehudi Menuhin.

Din anul 2008, violonistul de concert Gabriel Croitoru a câştigat dreptul de folosinţă şi concertează frecvent pe o vioară construită în anul 1730 de celebrul lutier Giuseppe Guarneri, instrument ce a aparţinut lui George Enescu.

În ultimii 8 ani, artistul a participat, alături de violonistul Liviu Prunaru şi de pianistul Horia Mihail  la turneele naţionale „Vioara lui Enescu” şi „Duelul viorilor: Stradivarius vs Guarneri”, evenimente ce l-au purtat pe scene din numeroase localităţi din întreaga ţară, unde a fost aplaudat de mii de spectatori entuziaşti. Aceste proiecte au avut ca producători posturile Radio România Muzical  şi Radio România Cultural.

***

George Enescu a trăit între două lumi: una de acasă, plină de doine, dor și codri, și alta europeană, sofisticată, plină de recunoaștere. Le-a unit pe cele două într-o armonie pe care o mai auzim dacă știm să o identificăm, să o devodificăm, să o interpretăm așa cum se cuvine, nu foar să o ascultăm.

Maestrul George Enescu n-a compus doar muzică. A fost mai mult decât un compozitor. George Enescu a fost geniul care a făcut ca România să sune diferit în lume.

” Ca un adevărat artist, Enescu urmăreşte descoperirea ideii compozitorului. În tot ce interpretează el, se simte pecetea unei gândiri profunde, a unei bogate culturi şi distincţii…Tonul viorii lui avea un ce personal, un vibrato cald, iar trăsătura arcuşului era de o fineţe rar întâlnită. Maestrul anima instrumentul, imprima întregii ambianţe enorma sa personalitate, te fascina şi crea o atmosferă de mare înălţare artistică” – renumitul violonist David Oistrakh, despre George Enescu.

***
George Enescu a fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani, sub bagheta sa evoluând orchestre renumite din întreaga lume. Însă, din plinătatea și generozitatea sa sufletească,nu a propagat peste hotare doar lucrările sale, ci şi creaţiile unor compatrioţi ai săi, atrăgând astfel atenţia asupra tinerei şi talentatei şcoli muzicale româneşti.

Prietenul şi elevul său, marele muzician ,regretatul Sir Yehudi Menuhin  mărturisea: ”Când am început să studiez cu Enescu, cântam, mai mult sau mai puţin, aşa cum o pasăre îşi spune viersul, în mod instinctiv… Ceea ce am primit de la el, prin exemplu, nu prin cuvinte, a fost aptitudinea de a transforma nota într-un mesaj vital, de a da formă, înţeles frazei, viaţă muzicii…”

Cu o viaţă dedicată exclusiv creaţiei, George Enescu nu a căutat niciodată faima mondenă ori succesul material şi continuă să fie, în actualitate, pentru lumea întreagă, o personalitate cu adevărat proeminentă.

Am încercat să creionez în linii generale povestea adevărată a acestui mare geniu al poporului român, o istorie plină de beatitudinea triumfului și nenumăratele lipsuri și suferințe, de surghiun și multe peivațiuni, de zbucium intens ce se reflectă muzical în vasta sa creație și moștenire culturală.

De aceea, George Enescu trebuie mereu respectat deoarece, printre mondenităţi şi suflu regal, marele compozitor nu a încetat niciodată să trăiască altfel decât prin muzică, prin munca sa neobosită și prin toți cei care l-au urmat și l-au apreciat, cunoscut și iubit…

De altfel, George Enescu depășește timpurile și statutul de copil minune, nu numai din faptul că a ştiut să asculte încă de la o vârstă fragedă chemarea harului și a darului său oferit de către Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute, ci și prin gentilețea și generozitatea sufletului său, prin trăirea intensă, prin fibra autentică românească, prin expunerea naturii, pe care a ilustrat-o, peste ani, în chip autentic, în creaţii care se bucură astăzi de o popularitate deosebită în toate colţurile lumii.

Acest material a fost documentat, sintetizat și realizat de către Prof.Dr Daniel Mihai CNA „Regina Maria ” Constanța, violonist de concert, redactor al platformei media BPNews, al Ziarului Nationalul.ro și platformei media Criteriul National.

Toate drepturile rezervate!