Ediția a XXVII-a a Festivalului Internațional George Enescu a debutat în această seară, în ampla Sală a Palatului cu un concert de excepție.
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, dimpreună cu Corul Filarmonicii aceleiași instituţii de prestigiu, avându-l la pupitru pe directorul general Cristian Măcelaru,cu Iosef Ion Prunner dirijorul corului,Nona Ciobanu, Peter Košir regizori multimedia, cu participarea lui Damian Ștefan (proiecţie video) și cu participarea actorului Marius Bodochi și nu în ultimul rând cu aportul violonistului de concert, solistul Nemanja Radulović au oferit un spectacol inaugural de excepție.
În deschidere, am ascultat în primă audiție absolută Concertul pentru orchestră opus 182 aparținând compozitorului român Dan Dediu.
***
În perioada 24 august – 21 septembrie 2025 are loc acest eveniment cultural de anvergură, unul care marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician George Enescu.
Reunind la București aproximativ 4000 de artiști din România și din străinătate, Festivalul Internațional „George Enescu” în prim-plan atât moștenirea artistică a lui Enescu, cât și impactul său profund asupra muzicii clasice universale.
Directorul artistic al Festivalului Enescu, maestrul Cristian Macelaru a propus pentru această ediție aniversară un program inedit, care se dorește să atragă atât publicul meloman tradițional de Festival cât și publicul tânăr.În cele peste 95 de concerte din cadrul programului principal de la București, Festivalul va include peste 45 de lucrări din creația lui George Enescu, printre care Opera Oedipe în producția Operei Naționale București semnată de Stefano Poda – cu un cast mixt româno-internațional, Simfoniile, Rapsodiile Române, Suitele pentru orchestră, Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră, Balada pentru vioară și orchestră și multe alte lucrări camerale, corale și solistice.
***
Ediția a XXVII-a a Festivalului Internațional George Enescu a debutat în această seară, în ampla Sală a Palatului cu un concert de excepție.
Lucrarea special creată pentru a deschide acest Festival -Concertul pentru orchestră de Dan Dediu are anumite trimiteri postmoderne, mai precis anumite similarități cu universul secolului trecut, din moment ce a început cu o melodie în unison ca un fel de reverență pentru ceea ce a constituit începutul multor lucrări orchestrale ale lui George Enescu și nu numai, chiar și în comparație cu lucrări camerale, această apetență pentru melodie și pentru unison fiind re-citată ca în celebrul „Preludiu la unison.”
Maestrul Dan Dediu mărturisea în ultimul său interviu despre această creație a sa următoare:”Deși nu este o muzică pe care am dorit-o neapărat programatică sau pornind de la o idee extramuzicală, trebuie să spun că în ultimii ani m-am tot preocupat de genul concertant. Pe de o parte, am scris concerte pentru un instrument solist, dar mai ales m-am concentrat pe concerte cu mai mulți soliști, dublu concerte, triplu concerte, chiar un concert cu patru soliști și orchestră, dorind să sondez, de fapt, problematica aceasta a lucrărilor concertante cu mai mulți soliști. Mie mi s-a părut că este insuficient sondată în istoria muzicii și m-am lansat în această sferă.”
Preocuparea domniei sale pentru genul concertant a reprezentat zămislirea din punct de vedere creativ a acestui opus, dorind să evidențieze sonorități specifice perioadei post-postmoderne, în care a sondat, de fapt, problematica genului de concert pentru orchestră unul insuficient promovat pe scenele de concert.
A urmat o versiune extrem de interesantă a Concertului pentru vioară și orchestră în re minor de Aram Haciaturian, cu Nemanja Radulović, susținând partea solistică.
Construit după modelul clasic al formei, concertul s-a distins prin acea legătură indisolubil cu folclorul armean și oriental,din care își trage seva aproape întreaga creație a compozitorului.
Nemanja Radulović menține o pasiune egală pentru intimitatea muzicii de cameră și este un solist din ce în ce mai activ în circuitul internațional. A concertat în locații notabile precum Carnegie Hall din New York, Concertgebouw din Amsterdam, Filarmonica din Berlin, atât Salle Pleyel, cât și Théâtre des Champs-Élysées din Paris, Megaron din Atena, Suntory Hall din Tokyo, Teatro Colón din Buenos Aires și Centrul de Recitaluri din Melbourne din Australia.
De asemenea, preia în mod regulat roluri de teatru/direct cu orchestra sa de cameră, Double Sens, care a fost recent apreciată pentru filmul lor muzical fără precedent intitulat „Unique”, care a inclus selecții de Bach și din Anotimpurile lui Vivaldi, precum și un nou aranjament al lui Aleksandar Sedlar, colaborator frecvent, al Șeherezadei lui Rimski-Korsakov, toate filmate și înregistrate live la faimosul sit neolitic din Carnac, Franța. În decembrie 2024, împreună cu Double Sens, Nemanja a pornit într-un turneu european cu concerte în Franța, Germania, Austria și Estonia.
În interpretarea sa din această seară de 24 August, solistul sârb a avut prezența de spirit de a surmonta dificultățile tehnice cu spontaneitate și o stare de libertate, plină de maximă concentrare, cu o expresie plină de originalitate.Unul dintre atuurile sale este naturalețea de a îmbina eclectic mai multe stiluri de execuție în timp real ce-i conferă acea siguranță în modelarea frazelor muzicale, cu accent pus pe spontaneitate și pe o paletă de nuanțe amplă, și nu pe elemente mecanice, logice și/sau ce vizează construcții sonore de tip bloc,specifice concertelor de vioară din această perioadă a istoriei muzicii.
De altfel, charisma violonistului sârb, făcând abstracție de ținuta vestimentară ieșită din tipare, a pulsat pe scena Sălii Palatului. Am sesizat că a utilizat nenumărate licențe agogice și metro-ritmice,cu o frecventă utilizare a portamento-ului și a glissando-ului, momente dese de alternanțe de non-vibrato și vibrato (folosit cu destulă zgârcenie) care au întregit imaginea de „bad-boy” a acestui tânăr solist sârb .
Acesta a performat în cadrul concertului inaugural, având aportul minunatului instrument Antonio Stradivari 1712, cu care a dat sens ,culoare și expresie atât în melodiile largi și tânguitoare,cu caracter visător,cât mai ales în temele ardente,însuflețite de ritmuri specifice jocului.Imaginile sonore pe care mi le-a putut proiecta solistul acesta excentric,dimpreună cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu ” au fost dintre cele mai diverse, pline de strălucire, de lumină și căldură,cu puterea de a evoca priveliști însorite și oameni însuflețiți de bucuria vieții.
Concertul de vioară de Aram Haciaturian posedă acea patină a melos-ului și sensibilității bravului și mult încercatului popor armean care a supraviețuit și continuă să fie unul dintre primele popoare cu istorie și tradiție multimilenară.
Revenind la concert, se pot spune destul de multe despre acesta.Fiind structurat în trei părți: Allegro con fermezza, Andante sostenuto,Allegro vivace,acest concert imprimă încă de la început muzicii un suflu dinamic.
Am sesizat în prima parte temele întâi și a doua măiestrit redate de către solist,cu o intensitate adecvată a energiei,sugerând acel dans bărbătesc plin de temperament, în contrast cu etalarea temei secunde,cu linia sa unduitoare,pline de contabilitate ce amintesc de intonația unui duios cântec de leagăn.
Virtuozitatea și știința conducerii vocilor și a frazei, cu dialogul savuros dintre solist și intervențiile clarinetului,au fost expuse cu succes în ampla și destul de ingrata cadență plasată în mijlocul părți acestei părți întâi.
Partea a doua a avut o atmosferă visătoare, plină de un farmec eminamente poetic,cu trimitere vizuală asupra unor imagini ce pot ilustra construcții arhitecturale tipice lăcașurilor de cult orientale.
Cu un sunet cald, pe deplin calibrat, solistul a etalat,pe alocuri,anumite accente pasionante care au culminat cu acea revenire a mișcării inițiale,emise con sordino,etalând farmecul meditativ de sorginte oriental.
Partea a treia concepută în formă de rondo,în măsură ternară alternează episoade (cuplete) ale unor teme zglobii și pline de viață, fiind cântate cu stil de către vioara solistă , totul venind după o amplă și viguroasă expunere orchestrală.
Ușor de identificat, tema-refren are rolul de a fi alternat cu alte două teme (episod),prima scurtă,ritmată specific jocului armenesc,cealaltă mai largă,cantabilă, care a fost interpretată cu sensibilitate de către solist.
În desfășurarea finalului,a răzbătut și a răsunat la un moment dat,pe fondul ritmic propriu mișcării, melodia amplă a primei părți a concertului.Reluarea ei într-un cadru nou i-a dat un contur deosebit de atrăgător, prin confruntarea simultană a principiului cantabil cu cel ritmic.În același timp,readucerea temei secunde din partea întâi a adus acea notă de echilibru și noblețe concertului, cu surprinderea și tălmăcirea sonoră plină de fervoare, dar și cu aspectul caracterului unitar, ciclic, plin de fermitate.
Imaginile sonore,pline de veselie au înaintat cu precizie la etalarea finalului con brio,ce a condus la o încheiere cu adevărat strălucitoare din punct de vedere sonor.
Acest concert a avut o istorie plină de evenimente.Atunci când a fost creat, în anul 1940,cele mai recente compoziții ale compozitorului armean Aram Haciaturian au început să depășească granițele din Uniunea Sovietică spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.De altfel, compozitorul armean Aram Haciaturian a devenit rapid unul dintre favoriții publicului pe plan internațional, fiind caracterizat un compozitor care putea distra audiența cu melodii luxuriante, cu sonorități orientale, care făceau lumea să cânte, să danseze și să aplaude.
Conform mărturiilor vremii, comisarii culturali băteau din palme la auzul muzicii sale, din moment ce aceasta nu era doar o muzică care îndeplinea cerințele de bază ale muzicii sovietice,tipice proletare cu conotații patriotice. Muzica sa e melodioasă, optimistă, accesibilă, iar atunci când era nevoie să transmită un mesaj (de exemplu, viața și dragostea într-o fermă colectivă, ca în baletul său Gayaneh, sursa celebrului „Dansul Săbiilor”), el reprezenta unul dintre compozitorii mult aclamați din a doua treime a secolului al XX-lea.
Și, cireașa de pe tort, trebuie ținut cont de faptul că Aram Haciaturian reprezenta o minoritate etnică, armenii (de fapt, s-a născut din părinți armeni în Georgia), dând credit afirmațiilor de incluziune difuzate cu voce tare de către Uniunea Sovietică.
***
Compozitorul a început să lucreze la Concertul pentru vioară, dedicat lui David Oistrakh, în vara anului 1940, terminându-l în doar două luni. Când schița a fost gata, „violonistul m-a invitat la casa lui de la țară”, informează Aram Haciaturian. „I-am cântat-o [la pian], încercând să obțin un anumit grad de sinteză – armonia cu mâna stângă și partea de vioară cu dreapta, cântând unele dintre părțile de cantilenă și melodia de vioară cu întregul acompaniament…”
David Oistrakh și Aram Haciaturian
Ulterior, în cadrul jurnalului său, compozitorul armean Aram Haciaturian mărturisea și nota următoarele : „David Oistrakh a venit să-mi cânte Concertul”, relata compozitorul. „Căsuța mea era plină de oameni. Era vară și ușa verandei era deschisă. Mulți muzicieni erau acolo… Oistrakh a cântat ca și cum l-ar fi exersat luni de zile, când, de fapt, erau doar câteva zile… și aceeași spontaneitate a marcat interpretarea sa pe scena concertului…”, ceea ce s-a întâmplat pentru prima dată pe data de 16 noiembrie 1940, la Moscova, cu Alexander Gauk la pupitrul dirijoral al Orchestrei Simfonice de Stat a URSS, ca parte a unui festival de muzică sovietică de zece zile la care alt mare nume se regerință –Dmitri Șostakovici și-a prezentat și el Cvintetul cu pian.
În interpretarea versatilului virtuoz sârb Nemanja Radulović, am sesizat o vivacitate, o fervoare pe deplin controlată în părțile repezi,cât și acea sensibilitate și rafinament melodic în partea a doua.
***
Recent intervievat de către revista de specialitate Strad, Nemanja Radulović aprecia acest dificil concert pentru vioară ca fiind „nu foarte simplu dar minunat,în care a identificat acest compozitor cu un dar incredibil pentru melodie, care a trăit nu departe de vremea noastră,(…) iar toată acele melodii ample,cu caracter oriental, unduitor au capacitatea de a însufleți pe toți artiștii și melomanii,deopotrivă în privința aceasta”.
Am remarcat cu plăcere și interes excepţionala colaborare cu maestrul dirijor Cristian Măcelaru, care a condus cu promptitudine și eficiență întreg ansamblul orchestral.
Ropotele de aplauze fervente și desele chemări ale solistului au facilitat etalarea, în aceeași notă, a unui bis celebru :Preludiul din Suita de cinci melodii pentru două viori a lui Dmitri Șostakovici, cu Cristian Măcelaru, interpretând știma viorii secunde.
***
După o pauză binemeritată, am avut plăcerea de a audia în direct, celebra Poemă Română din creația enesciană.
Înainte de a o audia, publicul a avut parte de o surpriză plăcută, oferită de arta actorului român Marius Bodochi , cel care a intrat în rolul lui George Enescu, cu un compendiu destul de extins de mărturii personale, provenind din texte scrise de către maestrul George Enescu. Acestea au fost rostite cu un șarm aparte, relevând o bună parte din întreaga înțelepciune și originalitate a genialului compozitor român.
Cu acest prilej, am fost pe deplin impresionat de ineditul recurs la aducerea în prim plan a memoriei colective, una care este mereu un foarte bun prilej de a ne reaminti câteva din momentele care au marcat existența plină de reușite și provocări a lui George Enescu.
Limbajul muzical enescian s-a potrivit atât de bine și cu proiecţiile imaginilor în mișcare prezentate special cu acest prilej într-o experiență multimedia ce au venit în completarea acestor momente deosebite.Totodată ele au avut darul de a releva atât frânturi din viața compozitorului (gândit ca „un film al vieții” derulat de la naștere la trecerea la cele veșnice) cât și alte momente emblematice.Publicul s-a putut delecta cu această experiență autentică prin urmărirea în timp real a îngemănării dintre sunet, imagine și cuvânt, ce a adus o notă de originalitate cât și ceva dintr-o exprimare a unei versiuni interpretative care a pulsat în acea tonicitate specifică vârstei adolescentine.
Poema Română rămâne una dintre cele mai strălucite expresii și totodată creații enesciene, una care va duce și pe viitor acea continuitate a melos-ului autentic românesc cu reverberațiile complexității universului său interior, definitorie și parte integrantă a sufletului autentic românesc și în actualitate.
Corul Filarmonicii „George Enescu „dirijat de maestrul Iosif Ion Prunner s-a achitat cu brio de toate sarcinile din punct de vedere tehnic și expresiv.
***
Recunosc că și eu am crescut cu înregistrările multor generații de artiști de dinainte și am avut ocazia, în calitate de interpret să cânt această nestemată din creația maestrului genialului George Enescu.
Dintr-un anumit punct de vedere, fără motiv, acest opus ar fi trebuit să deschidă actuala ediție a Festivalului în semn de respect,față de memoria marelui compozitor George Enescu.
Poate că puțini oameni de cultură și alți muzicieni, dirijori etc au fost interesați de acest aspect, dar, din câte se pare, genialitatea și prețuirea nu mai au nimic în comun.
Iar acest impediment, din fericire nu s-a putut observa în execuția mai puțin fastuoasă a celebrului imn regal, intonat în finalul Poemei Române, una dintre cele mai inspirate secvențe muzicale din punct de vedere creativ și ritmic.
Nenumăratele imprimări nu pot eclipsa această versiune interpretativă de referință a orchestrei fanion a României-Filarmonica „George Enescu „, condusă de către Cristian Măcelaru.
Nu este un aspect atât de important, dar din punct de vedere emoțional contează, deoarece generațiile tinere trebuie să-o cunoască pe antecesori și după aceea creațiile contemporane…
Interesul acordat de către publicul prezent în ampla Sală a Palatului a fost unul aparte, deosebit, chiar dacă nu s-au ocupat în întregime locurile.
Ropotele de aplauze ale tuturor celor prezenți au făcut posibilă oferirea ,ca bis a unui alt scurt fragment din aceeași „Poemă Română”.
***
Prezentată în primă audiţie la Paris, la 6 februarie 1898, în interpretarea orchestrei L’Association Artistique (devenită ulterior L’Orchestre des Concerts Colonne ) sub bagheta lui Eduard Colonne, “Poema română” s-a bucurat de o primire entuziasmantă din partea publicului.
Poema Română (compusă de George Enescu în anul 1897, atunci când marele muzician avea doar 16 ani) s-a bucurat de succes în capitala Franţei, iar apoi a fost interpretată de multe ori în România, devenind o piesă-etalon, mai ales datorită includerii la final, într-o formă inspirat orchestrată, a Imnului Regal.
Din 1947 până în anul 1990, Poema Română nu s-a putut cânta. În anul 1990, lucrarea a fost inclusă într-un concert, la Ateneul Român, de către maestrul Horia Andreescu. Radioul şi Televiziunea Naţională nu au fost lăsate de autorităţi să înregistreze concertul.
La 10 iunie 2008, cu ocazia Nunţii de Diamant a Regelui Mihai şi a Reginei Ana, maestrul Horia Andreescu, din nou la pupitrul Filarmonicii George Enescu, a interpretat Poema Română, urmărită cu emoţie pe micile ecrane de sute de mii de români. O variantă a lucrării a fost înregistrată de Electrecord, în anii 1990, cu aceeaşi orchestră şi cu acelaşi dirijor.
În ultimele decenii, Poema Română a fost inclusă în repertoriul multor filarmonici din țară și a fost cântată în multe concerte, în diverse țări ale lumii.
Demn de menționat este faptul că, în deschiderea ceremoniilor regale, la Palatul Regal, Castelul Peleș și Palatul Elisabeta, este folosit fragmentul final din Poema Română.
Revenind la ideea care ar fi trebuit să fie respectată, și pe care am susținut-o și propus-o în cadrul acestei cronici, de a considera această primă capodoperă enesciană să fi fost programată la începutul acestui concert și Festival, ar trebui să dea de gândit tuturor celor care organizează și manageriază acest Festival.
Poema Română este mai mult decât „un portret de tinerețe al artistului”, pe care ar trebui să o recunoaștem și să …”apelăm la un singur argument, provenind de la Enescu, menit a sintetiza întregul devenirii sale.” (Grigore Constantinescu,critic muzical)
Sunt de acord și cu acele cuvinte ultime, care au darul de a încheia simbolic convorbirile sale cu celebrul jurnalist francez Bernard Gavoty. Dacă avem timp să le recitim, cu siguranță având în memorie drumul compozitorului, putem rapid reconstitui imaginea tinereții sale care ni se înfățișează acum drept o promisiune împlinită: „Povestea aceasta începe acolo, departe, pe plaiurile Moldovei. (…) A fost lung, desigur, acest drum. Cât de scurt mi s-a părut”.
***
Această cronică de concert a fost realizată,de la fața locului,de către Prof.Dr Daniel Mihai redactor al platformei media BPNews.Toate drepturile rezervate!
Discussion about this post