În cea de-a patra zi a Festivalului Internațional George Enescu, 27 August, de la ora 20:00, una dintre cele mai mari orchestre ale lumii-Philharmonia din Londra- a concertat pe scena Sălii Palatului, alături de dirijorul ei principal, finlandezul Santtu Matias Rouvali.
Solistul acestei seri a fost violoncelistul român Andrei Ioniță, un nume care cu adevărat strălucește pe marile scene internaționale.
Tânărul artist român a oferit o interpretare cu adevărat magistrală uneia dintre partiturile fundamentale din literatura secolului XX-Primul concert pentru violoncel și orchestră de Dmitri Șostakovici.
În debut, am audiat strălucitorul Capriciu italian de Piotr Ilici Ceaikovski, iar în partea a doua, Suita Pasărea de foc de Igor Stravinski, alt opus fundamental al secolului XX-lea, fiind de fapt muzica unui balet creat pentru compania lui Serghei Diaghilev care a redefinit ceea ce a însemnat muzica modernă.
***
Concertul a debutat cu prezentarea „Capriciuluu Italian” (Capriccio Italien) opus 45 de Piotr Ilici Ceaikovski.
Această este o lucrare orchestrală compusă de muzicianul rus, fiind inspirată de muzica populară italiană și sunetele stradale pe care compozitorul le-a ascultat în timpul călătoriei sale prin Italia, în special la Roma, unde a auzit o varietate de muzică de stradă italiană, inclusiv o melodie populară din Toscana.
Lucrarea a fost compusă între lunile ianuarie și mai a anului 1880, având premiera pe 18 decembrie a aceluiași an la Moscova, avându-l pe Nikolay Rubinstein în calitate de dirijor al Orchestrei Societății Muzicale Imperiale Ruse. Dedicația i-a revenit violoncelistul Karl Davydov, iar titlul inițial al lucrării a fost Fantezia italiană, după piesele spaniole ale compozitorului Mihail Glinka.
Versiunea interpretativă a Capriciului italian a debutat cu o scurtă intervenție a trompetei întâi intonând o frazăsolară, exuberantă în tonalitatea Mi Major, inspirată de piesa Il Silenzio d’Ordinanza, cea pe care Ceaikovski o auzea zilnic în camerele sale de la Hotelul Costanzi, alături de o alta a Cuirasatorilor Regali Italieni, o melodie cu caracter eroic și serioasă, interpretată de instrumentele cu coarde.
În cele din urmă, această desfășurare a evenimentelor sonore vor genera și alte idei muzicale care au răsunat în imensa Sală a Palatului de parcă ar fi putut interpretată de o fanfară stradală italiană, începând cu instrumentele de suflat și terminând cu întreaga orchestră.
Apoi, a urmat un marș vioi, urmat de un dans vesel, plină de viață-o tarantelă plină de viață.
Una dintre temele principale este un alt cântec popular italian, tocmai din Toscana, Bella ragazza dalle trecce bionde.
Am întrezărit caracterul luminos, vivant al melodiilor de inspirație italiană, cele plecare P.I.Ceaikovski le-a auzit în timpul Carnavalului roman și, deși l-a numit „o nebunie”, inspiratul muzician areușit să absoarbă muzică stradală italiană și a cântecelorpopulare pe care le-a încorporat apoi în Capriciul său.
Redutabila orchestră simfonică engleză a permis expunerea unor culori și timbre strălucitoare și o reliefare a unor melodii atât de simple,ușor fredonabile, cu un pronunțat caracter giocosso.
***
A urmat prezentarea primului concert pentru violoncel și orcherstră de Dmitri Șostakovici, în versiunea interpretativă a redutabilului solist Andrei Ioniță.
Primul concert pentru violoncel nr. 1 în Mi bemol major, Op. 107, a fost compus în anul 1959 de Dmitri Șostakovici.
Șostakovici a cimpus lucrarea pentru prietenul său, Mstislav Rostropovici, care a memorat-o în doar patru zile. A avut premiera pe 4 octombrie 1959, în Sala Mare a Conservatorului din Leningrad, cu Orchestra Filarmonică din Leningrad, dirijată de Evgheni Mravinski.
Prima înregistrare a fost realizată la două zile după premiera susținută de Rostropovici și Orchestra Filarmonică din Moscova, dirijată de Aleksandr Gauk.
Solistul din această seară a fost Andrei Ioniță, unul dintre cei mai apreciaţi tineri violoncelişti ai momentului, la nivel mondial, un talent ieşit din comun, cu o tehnică şi muzicalitate strălucitoare. Cea mai mare reuşită a sa rămâne câştigarea în 2015, a Concursului Ceaikovski de la Moscova, o performanță cu adevărat excepţional.
Tânărul violoncelist român Andrei Ioniță a redat cu deplină maturitate, înțelegere muzicală și naturalețe acest dificil opus solistic.
Primul concert destinat violoncelului este considerat de către toată critica de specialitate și îndeosebi de către interpreți, de marii soliști ca fiind una dintre cele mai dificile lucrări de concert din toată literatura tuturor timpurilor, figurând alături de Simfonia Concertantă a lui Serghei Prokofiev și Simfonia concertantă de George Enescu cu care are anumite caracteristici comune (cum ar fi rolul proeminent al loviturilor izolate de timpan). Dmitri Șostakovici a spus că „un impuls” pentru piesă a fost oferit de admirația sa pentru acea lucrare anterioară.
Poate vă veți întreba ce legătură a existat și continuă să existe între violoncel și marstrul George Enescu.Dacă ne întoarcem în timp și apelăm la celebrele confesiuni oferite lui Bernard Gavoty, vom putea identifica faptul că maestrul George Enescu „știa să cânte cu plăcere și la violoncel părți din Suitele lui J. S.Bach și câteva piese romantice.”
Se poate afirma că există o conexiune directă, extrem de puternică deoarece genialul violonist George Enescu știa să tainele violoncelului și „a îmbogățit repertoriul violoncelului inspirat fiind de tehnica dificilă a celui mai iubit dintre toate instrumentele-vioara.” (Amintirile lui George Enescu , Bernard Gavoty)
***
Prima mișcare a acestui extrem de dificil concert a început cu un motiv principal de patru note, despre care unii cred că este derivat din criptograma muzicală D-S-C-H (si bemol-la-do-si becar) ,o anagramă a compozitorului de fapt- DSCH
Motivul concertului este clar înrudit, mai ales prin faptul că ambele sunt motive de patru note și au un semiton între a treia și a patra notă. Intervalele, ritmul și forma acestui motiv sunt continuu distorsionate și remodelate pe parcursul mișcării.
De asemenea, este legată și de o temă din o altă versiune a aceleiași piese a compozitorului sovietic, special creată pentru filmul din 1948 intitulat „Tânăra Gardă”, care ilustrează un grup de soldați ssovietici care sunt conduși spre moarte de către demonicii naziști. Tema reapare și în cel de-al optulea cvartet de coarde compus în 1960 de Dmitri Șostakovici.
Acest concert a prezentat o particularitate cu totul deosebită, în sensul că părțile a doua, a treia și a patra mișcare sunt interpretate fără oprire, în continuu.
Cea de-a doua mișcare a avut inițial un ton sumbru, elegiac. Secțiunea de coarde a inițiat o temă cu profil liniștit, care nu a fost niciodată interpretată de violoncelul solo. Intervențiile cornului au avut efect și au răspuns augmentând substanța sonoră, iar violoncelul solo a metamorfozat-o într-una nouă, o nouă temă cu caracter tulburător. Orchestra o va relua după aceea, iar prima temă va fi transfigurată din nou.
Violoncelul a interpretat cea de-a doua sa temă, care a ddevenit progresiv mult mai pasională,mult agitată, ajungând la un punct culminant, fiind imediat urmată de prima temă interpretată con tutta forza.
Violoncelul solo a redat într-o manieră excepţională și cu precizie filigranată prima sa linie melodie în armonice artificiale, cu răspunsuri din partea celestei, care au condus la cadență.Demn de menționat este faptul că această a doua mișcare a concertului de violoncel este singura fără de nicio referire la motivul de deschidere al primei mișcări.
Cadenza extrem de amplă a reprezentat de fapt o mișcare în sine. Aceasta a debutat prin dezvoltarea materialului din cea de-a doua temă a violoncelului din mișcarea anterioară,întreruptă de două ori de o serie de acorduri lente intonate în maniera pizzicato. După a doua repetare, prima temă a violoncelului din a doua mișcare a fost redată într-o formă modificată. După a treia repetare a acordurilor, solistul român a executat un accelerando continuu care a avut darul de a trece prin secțiuni mai repezi de allegretto și allegro până la o secțiune piu mosso. Aceste secțiuni au fost folosite cu predilecție de primul motiv din prima parte. Secțiunea piu mosso a suscitat interes, deoarece dificultățile tehnice reprezentate de gamele ascendente și descendente rapide au fost admirabil intonate de către tânărul violoncelist român Andrei Ioniță.
Mișcarea a patra, cea finală a debutat cu o ascensiune către un Re din octava a treia. Oboiul a intonat tema principală, care s-a bazat pe gama cromatică. Violoncelul solo a repetat-o, apoi a prezentat o nouă temă.
Un alt moment cheie al concertului a fost constituit de permanentul dialogul orchestrei cu solistul român, cel care a executat multe pasaggi rapide de șaisprezecimi ascendente și descendente, duble coarde și acorduri de trei și patru sunete simultan.
***
Solistul român a susținut un concert cu aadevărat impresionant, pe deplin memorabil, în sincronizare și rezonanță perfecte cu intervențiile orchestrale ferme, incluse în acest provocator opus solistic extrem de solicitant.Ascultându-l am putut sesiza întregul travaliu afectiv, pe o întindere acustică maximă a ambitusului instrumentului, având mereu acea stare de spirit carcaterizate de o bucurie și o siguranță demnă de invidiat.
De altfel, prezența acestui solist consacrat cu acest opus concertistic de prim rang a inclus o paletă variată de sonorități ce au îmbinat fericit elementele tehnice în regim de mare viteză cu o acuratețe imbatabilă, etalând cu o lejeritate debordantă toate pasaggile deosebit de dificile , cantilenele pline de patos. De asemenea, demn de remarcat au fost toate momentele de virtuozitate expuse deosebit de clar, cu o precizie inegalabilă pe care niciun alt violoncelist nu le poate egala , cât și sonoritățile calde, liniștite ale unor părți secunde cantabile, dimpreună cu toate momentele cantabile, dar emise judicios, cu inteligență și naturalețe a emisiei optime a sunetului.
Amintind de acest aspect, trebuie menționat faptul că Andrei Ioniță se bucură și totodată pune în valoare calitatea sunetului violoncelului Giovanni Battista Rogeri construit la Brescia în 1671 și oferit de Deutsche Stiftung Musikleben. În acest mod, succesul versiunii sale interpretative a primului concert pentru violoncel și orcherstră s-a conturat alături de aceste calități, valențe și simț artistic al muzicii, cu lejeritate dublată de o concentrare de-a dreptul supraomenească.
Ropotele de aplauze au răsplătit prestația de excepție a lui Andrei Ioniță, cu această versiune interpretativă de cea mai înaltă ținută artistică.
Primul bis oferit cu generozitate publicului a fost o prelucrare personală a Rapsodiei a doua de George Enescu opus 11, un veritabil omagiu adus personalității marelui compozitor român.
Cel de-al doilea bis oferit a fost din creația lui J.S.Bach pentru cello solo-Bourre-ul din Suita a treia în do minor.
***
Am rămas de asemenea impresionat de plăcerea interpretativă în a cânta total calculat dar și dezinhibat a acestui ansamblu de prestigiu. Disciplina și angajamentul față de partitură a tuturor muzicienilor din această orchestră Filarmonică de top din Regatul Unit al Marii Britanii este una dintre caracteristicile de necontestat. Această orchestră cu adevărat profesionistă a avut ce oferi publicului cât și cunoscătorilor în domeniu pe durata concertului din această seară.
Am remarcat faptul că viziunea interpretativă cerută de dirijorul finlandez Santtu Matias Rouvali, al acestui prestigios ansamblu a oferit în direct tuturor, deschizând noi perspective muzicii culte clasice, deoarece orchestra s-a metamorfozat în „instrumentul” prin care s-au pus în practică toate căutările și inspirația fecundă a lui Dmitri Sostakovich, în privinţa scriiturii solistice, cu amplitudine si expresie adecvată stilului simfonic al acestui corifeu al muzicii sovietice din secolul al XX-lea.
***
După o binemeritată pauză, am ascultat cu plăcere, în interpretarea orchestrei simfonice Philarmonia din Londra o extrem de rafinată interpretare a unui opus atât de rar interpretat în spiritul fantastic al ethos-ului compus acum mai bine de o sută de ani, care e de asemenea cunoscut și îndrăgit publicului meloman cunoscător- Pasărea de foc- a lui Igor Stravinski.
Rezultatul acestei muzici de balet Pasărea de Foc – a cărei reprezentație în anul 1910 a avut darul de a contrariat, de a stupefia, dar și de a entuziasma publicul parizian, conștient că se află în pragul unui nou stil în muzică.
Pasărea de Foc (concepută ca suită în anul 1941) are acel fir conducător în care povestește despre căderea unei figuri puternice, asemănătoare unui căpcăun, întruchipare a răului, Kastchei care se luptă cu un prinț,iar prin intervenția unei păsări frumoase și rare – personajul fermecător al titlului,reușește să salveze un număr de treisprezece prințese.Miraculoasa Pasăre de Foc este denumită așa datorită penelor sale frumoase, care sclipesc și pâlpâie ca niște flăcări.
Având muzică cu program, Suita a ilustrat o lume eminamente fantastică, pline de invenție melodică, de timbre inedite și de acea creativitate specifice lui Igor Stravinski.
În această lucrare care a durat aproximativ 36 de minute, Pasărea de Foc a fost descrisă din punct de vedere al imaginilor sonore ca o ființă binevoitoare, pașnică și grijulie, care nu a purtat niciodată trăsături ale răului.
Interesant este și amănuntul conform căruia în anul 1941 nu a existat nicio suită intitulată „Pasărea de foc” ce ar fi godt compusă special de către Igor Stravinski.Explicațiq este una cât se poate de simplă și logică, din moment ce compozitorul rus a revizuit partitura baletului în versiuni de concert, în special suita din 1919 și ulterior a reelaborat secțiuni într-o altă suită publicată în 1945. Baletul original a avut premiera în 1910, iar Ihor Stravinski a creat o suită de concert din 1919 pe baza muzicii sale, pe care a reluat-o și a revizuit-o apoi în anii 1940, producând o nouă versiune care a devenit cunoscută sub numele de suita din 1945.
Am sesizat explorarea unor sonorități specifice muzicilor moderne, din moment ce Igor Stravinski a fost considerat deschizător de drumuri în ceea ce privește maniera de exprimare și concepere artistică.
Astfel, limbajul muzical al piesei „Păsării de Foc” oscilează între gesturi cromatice pentru a ilustra dimensiunea supranaturală (inclusiv acea gamă puternică ascendentă care avea să apară mai târziu în vocabularul armonic al piesei „Ritualul primăverii”) și simplitatea cântecului popular ilustrând speranțele oamenilor.
Aproximativ aceeași stare am avut-o în timpul audiției acestei piese orchestrale.Poate de aceea, renumitul istoric Michael Steinberg a supranumit partitura lui Igor Stravinsky pentru Pasărea de Foc ca fiind „una dintre marile piese orchestrale de excepție ale muzicii – adesea uimitoare și pretutindeni frumoasă” cât și un „remarcabil tour-de-force” al repertoriului simfonic.
Interpretarea versatilei orchestrei britanice Philarmonia din Londra a avut acea capacitate ieșită din comun în care practic a transmis și a vorbit despre pace, despre respingerea oricărei forme de violență, în special a celei îndreptate împotriva popoarelor izolate și a celor care suferă pe nedrept de fenomenul de marginalizare ,impus de către o elită ineptă, care nu ține cont de niciun demn de empatie.
Pasărea de Foc a simbolizat și acea permanentizată luptă pentru eliberare, pentru dobândirea libertății,pentru dobândirea unei lumini și a unei stări mai fericite, cea care duce de la acea pasăre mitică care învinge răul indiferent de formă, nu doar acea imagine a vrăjitorului, ca în versiunea clasică, ci răul care încă domină lumea noastră actuală,din nefericire…
Ropotele de aplauze venite din partea publicului au avut efect și astfel orchestra Philarmonia din Londra a dat ca bis vedela piesă Cheryomushky opus 50 de Dmitri Șostakovici.
***
Recapitulând, stilul instrumental logic, echilibrat, cercetarea nuanţelor şi a volumelor, contrastele dinamice şi ritmice au reprezentat particularităţile acestei versiuni cu adevărat minunate a tuturor lucrărilor incluse în acest program cu adevărat impresionanat.
Totul a culminat cu centrul de greutate al acestui eveniment cultural cuprins în cadrul celei de-a XXVII-a ediții a Festivalului Internațional George Enescu, prilejuit de interpretarea de excepție a violoncelistului de concert,tânărul Andrei Ioniță. Acesta a dat sens și expresie în versiunea sa interpretativă a unuia dintre cele mai dificile pagini interpretative cuprinse în literatura de gen a acestui instrument.
În al doilea rând, am remarcat și abilitatea și capacitatea de concentrare și de efort a instrumentiștilor din cadrul Philarmonia din Londra, cu adevărat versați dar şi de concizia și fantezia dirijorului, care a condus cu stăpânire de sine toate opusurile muzicale.
De asemenea, maestrul dirijor Santtu Matias Rouvali a venit cu toată experiența sa academică, cu stilul lui dinamic, energic, precis, dar perfect integrat în construirea evenimentelor sonore, având astfel fotografia de ansamblu a acestor îndrăgite opusuri solistice şi simfonice.Am insistat și m-a impresionat și acel echilibru interior al solistului român Andrei Ioniță , care și în cele mai tensionate și aprige momente ale concertului de Dmitri Șostakovici a trăit muzica la o intensitate rar întâlnită, dar având mereu un respect deosebit acordat tuturor detaliilor, care trebuie la un anumit stadiu relevate, reliefate și mereu perfecționate. Toate acestea i-au conferit o coerență cât și acea atât de râvnită aură de siguranță, coroborate cu felul său plăcut dea se prezenta pe scenă, atât de puternic apreciată de către cunoscători și melomani, deopotrivă.
***
Această cronică de concert a fost realizată de către Prof.Dr Daniel Mihai redactor al platformei media BPNews.Toate drepturile rezervate!
Discussion about this post