Orchestra de Cameră din Lausanne, condusa si dirijata de violonistul de talie mondiala Renaud Capuçon, in cadrul Festivalului International George Enescu a oferit de la ora 16 :30 un concert cu muzica eminamente romantica :Concertul pentru vioară și orchestră în re minor WoO 23 de Robert Schumann si Serenada nr. 2 în A major op. 16 de Johannes Brahms.
Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor WoO 23 (1853) de Robert Schumann (1810-1856) este structurat , dupa cum urmeaza :
Prima parte In krăftigem, nicht zu schnellem Tempo I Langsam , partea a doua si partea a treia Lebhaft, doch nicht schnell
***
Fondată în 1942 de Victor Desarzens, Orchestra de Cameră din Lausanne (OCL) este în prezent una dintre cele mai apreciate orchestre de cameră din Europa. Din anul 2021, este coordonată de celebrul violonist francez Renaud Capucon. Alcătuită din aproximativ 40 de muzicieni, orchestra abordează un repertoriu pe deplin variat, care se întinde de la muzica barocă timpurie până la creaţii contemporane în primă audiţie.
Începând cu stagiunea precedentă 2024-2025, Barbara Hannigan deţine rolul de dirijor principal invitat. Orchestra de Cameră din Lausanne a devenit rapid sinonimul interpretărilor pe deplin rafinate, fiind invitată să participe constant în cele mai prestigioase festivaluri şi săli de concerte, participând la Festivalul de la Aix-enProvence încă de la a doua ediţie şi fiind un invitat regulat al Festivalului George Enescu de la Bucureşti.
Turneele orchestrei în Germania şi Statele Unite au avut un succes remarcabil, la fel ca şi apariţiile sale pe scene prestigioase precum Theâtre des Champs-Elysees din Paris, BBC Proms din Londra, Konzerthaus din Viena şi Filarmonica din Berlin. De-a lungul timpului, Orchestra de Cameră din Lausanne a cântat alături de solişti de top precum Clara Haskil, Alfred Cortot, Walter Gieseking, Edwin Fischer, Murray Perahia, Radu Lupu, Martha Argerich, Nikolai Lugansky, Daniel Barenboim, Arthur Grumiaux, Frank Peter Zimmermann, Paul Tortelier, Truls M0rk, Jean-Pierre Rampal sau Emmanuel Pahud.
De asemenea, orchestra a colaborat cu unii dintre cei mai renumiţi dirijori ai vremii, precum Paul Hindemith, Gunter Wand, Christoph Eschenbach, Ton Koopman, Jeffrey Tate, Bertrand de Billy, Simone Young şi Daniel Harding. Orchestra deţine deja o discografie remarcabilă, una care include lucrări semnificative precum operele complete ale lui J. Haydn, înregistrate în anii 1970 şi 1980 sub bagheta legendarului Antal Dorati, concertele lui L.van Beethoven şi Mozart cu Christian Zacharias, dar şi lucrări de A.Schonberg şi A.Webern (cu Heinz Holliger) sau L.Spohr şi C.M von Weber cu Paul Meyer.
***
Născut la Chambéry în 1976, Renaud Capuçon și-a început studiile la Conservatorul Național Superior de Muzică din Paris la vârsta de paisprezece ani, câștigând numeroase premii în cei cinci ani petrecuți acolo. Ulterior, Capuçon s-a mutat la Berlin pentru a studia cu Thomas Brandis și Isaac Stern și a fost distins cu Premiul Academiei de Arte din Berlin. În 1997, Claudio Abbado l-a invitat să devină concertmaestru al Gustav Mahler Jugendorchester, pe care a condus-o timp de trei veri, lucrând cu dirijori precum Boulez, Ozawa, Welser-Möst și Claudio Abbado.
De atunci, solistul francez Renaud Capuçon s-a impus ca solist la cel mai înalt nivel. El cântă frecvent cu orchestre de top precum Filarmonica din Berlin, Filarmonica din Viena, Simfonia din Boston, Filarmonica din New York, Filarmonica din Los Angeles, Filarmonica della Scala, Orchestra Simfonică din Londra, Orchestra de Paris, Orchestra Națională de Franța, Orchestra Filarmonica de Radio France, Filarmonica Münchner și Orchestra Simfonica Yomiuri Nippon.
Numeroasele sale relații de dirijor includ Barenboim, Bychkov, Dénève, Dohnanyi, Dudamel, Eschenbach, Haitink, Harding, Paavo Järvi, Mäkelä, Nelsons, Nézet-Seguin, Roth, Shani, Sokhiev, Ticciati, Long Yu, van Zweden. Cele mai importante momente ale sezonului 25/26 includ două apariții la Carnegie Hall, un turneu european cu Orchestra Festivalului din Budapesta sub conducerea lui Iván Fischer și revenirea la Gewandhausorchester Leipzig, Staatskapelle Berlin și Symphonieorchester des Bayerischen Rundfunks.
O mare aplecare dublate de un devotament față de muzica de cameră i-au oferit posibilitatea de a interpreta cu Martha Argerich, R.Angelich, D.Barenboim, Y.Bashmet, E.Bronfman, Buniatishvili, H.Grimaud, S.Levit, R.Pires, K.Soltani, V. Trifonov, Yo-Yo Ma și Yuja Wang. De asemenea, l-a adus, printre alții, la festivalurile de la Berlin, Lucerna, Verbier, Aix-en-Provence, Roque d’Anthéron, San Sebastián, Stresa, Salzburg, Edinburgh International și Tanglewood.
Renaud Capuçon a reprezentat Franța la unele dintre cele mai prestigioase evenimente internaționale, atunci când a cântat alături de violoncelistul Yo-Yo Ma sub Arcul de Triumf pentru comemorarea oficială a Zilei Armistițiului în prezența a peste 80 de șefi de stat și a cântat pentru liderii mondiali la Summitul G7 de la Biarritz. Mai recent, Capuçon a cântat la ceremonia de redeschidere a Catedralei Notre-Dame din Paris alături de fratele său, violoncelistul Gautier Capuçon, la care au participat peste 1.500 de demnitari internaționali.
Din anul 2021, este director artistic al Orchestrei de Cameră din Lausanne, unde apare în calitate de dirijor şi regizor de spectacole. Este invitat în mod regulat să dirijeze orchestre importante, printre care Orchestra Simfonică din Viena, Orchestra Filarmonică din Luxemburg, Orchestra Gurzenich din Kăln, Orchestra Teatrului San Carlo din Napoli, Academia Karajan a Filarmonicii din Berlin, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Praga şi Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Ungaria. De asemenea, este directorul artistic a trei festivaluri: Sommets Musicaux de Gstaad începând cu anul 2016, Festivalul de Paşti din Aix-en-Provence, pe care l-a fondat în 2013, şi, cel mai recent, Festivalul Rencontres Musicales din Evian, începând din 2023.
***
În după-amiaza zilei de 31 August, la Ateneul bucureştean, titratul solist francez Renaud Capucon a cântat pe o vioară Guarneri del Gesu Panette (1737), care i-a aparţinut legendarului solist Isaac Stern.
Concertul pentru vioară în Re minor, WoO 23, de Robert Schumann, a fost scris în anul 1853 pentru violonistul ungar Joseph Joachim, dar a fost suprimat de către Clara Schumann, Joseph Joachim și Johannes Brahms din cauza asocierii sale cu sănătatea mintală în declin a lui Schumann.
Redescoperit printr-o ședință de spiritism în 1933 a avut premiera publică în anul 1937, este o lucrare complexă, compusă integral, care îmbină elemente baroc-clasice cu o sensibilitate romantică „vizionară”, adesea văzută ca o portretizare emoțională și psihologică profundă, mai degrabă decât ca o demonstrație pur virtuoasă. Forma sa „compusă integral” înseamnă că mișcările au fost legate, pe deplin conectate și interpretate fără întrerupere, iar natura sa provocatoare și densă emoțional îl fac ca fiind o abatere de la repertoriul tradițional.
Concertul pentru vioară a fost compus în acele luni prețioase ale anului 1853, în care acest cerc muzical intim s-a bucurat de cele mai calde prietenii și a fost de fapt a doua dintre cele trei lucrări pe care Schumann le-a scris avându-l pe J. Joachim în minte în acea toamnă. Prima a fost o Fantezie în Do major (tot pentru vioară și orchestră), cu două mișcări din așa-numita Sonată F-A-E – o colaborare cu Brahms și Dietrich, elevul lui Schumann, pentru vioară și pian – pentru a încheia. Niciuna dintre acestea, de fapt, nu a ocupat vreodată un loc sigur în repertoriul violonistului, dar Concertul pentru vioară ar fi trebuit probabil să aibă cele mai mari șanse de succes, fiind genul de lucrare substanțială ușor de programat ca parte a unui concert.
Din marturiile vremii ,se știe că Joachim a interpretat Concertul în luna octombrie a anului 1853, dar premiera sa din 27 ale aceleiași luni a fost amânată în favoarea interpretării din nou a Concertului de Beethoven de către violonist. Familia Schumann se afla în turneu în Olanda în ultimele două luni ale anului și, dacă ne bazăm pe o scrisoare pe care i-a scris-o lui Robert în ianuarie 1854, Joachim ar fi fost nerăbdător să reia Concertul pentru vioară dacă nu ar fi fost obosită după mai multe angajamente dirijorale. Apoi a urmat tentativa de sinucidere a compozitorului, iar totul s-a liniștit brusc.
În 1898, Joachim avea să-și exprime opinia că Concertul pentru vioară prezenta semne de „o anumită epuizare, care încearcă să stoarcă ultimele resurse de energie spirituală”, dar este dificil să nu vedem aici un grad de retrospectivă. Se pare că la instigarea sa lucrarea a fost suprimată după moartea lui Schumann, cu excepția faptului că Brahms a scris un set de Variațiuni pe o temă de Schumann ca Op. 23 – tema fiind derivată din ceea ce fusese publicat drept „ultimul gând muzical al lui Schumann”, la rândul său provenind din mișcarea lentă a Concertului pentru vioară.
Cum violonistul maghiar Joachim intrase în posesia manuscrisului original, probabil cu aprobarea Clarei, și luase măsuri suplimentare pentru a-i ține existența secretă față de întreaga lume, a scris în testamentul său că acesta nu va vedea lumina zilei decât în 1956, centenarul morții lui Schumann. Problemele au ajuns însă la un punct critic mai devreme, când al Treilea Reich a intervenit pentru a-i împiedica pe Yehudi Menuhin sau Jelly d’Aranyi (ambii de origine evreiască) să susțină prima interpretare a Concertului în anul 1937. În schimb, premiera acestuia a fost a lui Georg Kulenkampff, a cărui reputație îndelungată a avut, fără îndoială, de suferit din cauza asocierii sale cu Germania nazistă – neajutorată de moartea sa timpurie, în 1948, care a pus capăt oricărei reabilitări postbelice. Chiar și așa, abia în 1988 s-a gândit cineva să pună la îndoială versiunea publicată a Concertului, când violonistul Thomas Zehetmair a consultat manuscrisul original înainte de a înregistra piesa. Puțini ar susține că și-a ocupat cu adevărat locul în repertoriu (acele opt decenii de suprimare au multe de explicat), dar nu există nicio îndoială că își croiește încetul cu încetul drum spre recunoaștere.
Interpretarea acestui concert inedit destinat literaturii violonistice a avut acea naturalete aparte. Fiind prezent, am sesizat cat de dificil ca sa nu etichetez ca ar fi stângaci conceput este acest opus, din moment ce o mare parte din el este scrisă într-o gamă medie foarte neclară pentru vioară. Ca în cazul majorității pieselor lui Robert Schumann, orchestrația este, de asemenea, foarte densă. Din acest motiv, a fost destul de greu pentru solist să se proiecteze peste orchestră într-o reprezentație live. Conținutul muzical în sine este unul solid, dar nu la fel de incitant sau satisfăcător ca ceva similar elaborat de J. Brahms, care este, de asemenea, destul de pretențios de redat.
După interpretarea propriu-zisă cu real succes, Orchestra de Cameră din Lausanne dimpreună cu versatilul violonist francez au oferit publicului un bis-o parte lentă a unei „Visări” de același compozitor.
***
După o binemeritată pauză a urmat un alt opus mult prea putin cunoscut- Serenada nr. 2 în la major op. 16 de Johannes Brahms (1858-1859) . Aceasta a fost alcătuită, după cum urmează : Allegro moderato, Scherzo. Vivace Adagio non troppo, Quasi menuetto și Rondo. Allegro .
Serenada a doua în La major, Op. 16, de J.Brahms, a fost compusă între anii 1858–1859, fiind o lucrare orchestrală timpurie caracterizată prin orchestrația sa unică de coarde fără viori, completată de o secțiune de suflători care include piccolo, flaute, oboi, clarinete, fagoturi și corni. Este de fapt o suită în cinci mișcări, cu o primă mișcare relaxată, axată pe instrumentele de suflat din lemn, un Scherzo energic, un Adagio serios, un Quasi Menuetto stoic și un final Rondo vesel.
Interpretarea muzicienilor elvețieni a oferit o imagine plenară a ceea ce înseamnă stil romantic, cu acea rigoare, disciplină de orchestră la cel mai înalt nivel. De asemenea, sunetul aparte blând, a fost unul evocator, plin de libertate.
Cu a treia mișcare (Adagio non troppo), Serenada a avut o turnură sumbră și dramatică. Primele acorduri tremurânde au oglindit mișcarea pașilor din tema principală a primei mișcări. Curând, mi-am dat seama că mișcarea este o passacaglie, o formă populară în perioada barocă, în care variațiile se dezvoltă pe o linie de bas repetitivă. Uneori, muzica pare să-i aducă un omagiu lui J.S. Bach. Mai târziu în mișcare, violele au repetat linia passacagliei, peste care a apărut un contrapunct strict.
Referitor la această muzică misterioasă și transcendentă, Clara Schumann a scris într-o scrisoare către J.Brahms: ‘Ce să spun despre adagio… Nu găsesc cuvintele pentru a exprima bucuria pe care mi-a dat-o și totuși vrei să scriu pe larg! Îmi este dificil să analizez ceea ce simt; mă împinge spre ceva care îmi oferă plăcere, ca și cum aș privi fiecare filament al unei flori minunate! Este extrem de frumos!… Întreaga mișcare are o atmosferă spirituală; Ar putea fi aproape un (Kyrie) Eleison. Dragă Johannes, trebuie să știi că pot simți asta mai bine decât pot exprima în cuvinte…”
A patra mișcare, interpretată în măsura de 6/4, poartă titlul straniu „Quasi menuetto”. Această muzică vastă mi-a lăsat impresia că este destul de departe de umorul unui menuet de J.Haydn. În schimb, este plină de fraze neregulate și ecouri ale lui Fr.Schubert. Trecând de la Re minor la Fa diez minor, trio-ul explorează un teritoriu straniu și fantomatic.
Mișcarea finală (Rondo. Allegro) este una efervescentă și aventuroasă. Uneori, toată distribuția de voci instrumentale s-a reunit într-un marș strălucitor, asemenea unor soldăței de pluș. Pentru prima dată, am putut audia tonurile luminoase și vesele ale flautului piccolo. Un exercițiu pe drumul spre forma simfonică monumentală, Serenada din La major se încheie cu etalarea unei stări de pură voioșie.
***
Această cronică de concert a fost documentată și realizată de către Prof. Dr. Daniel Mihai, redactor al BP News. Toate drepturile rezervate!
Discussion about this post