Festivalul Internațional George Enescu aduce și în această săptămână pe scenele bucureștene orchestre cu renume mondial,o pleiadă de soliști talentați și repertorii variate, de la muzică clasică la experimente muzicale contemporane.Astfel, la Ateneul Român in dupa-amiaza zilei de joi, 4 septembrie 2025, de la ora 17:00, Orchestra Filarmonică din Rotterdam, dirijată de Lahav Shani, l-a avut ca solist pe violonistul român Valentin Șerban, într-un concert ce a inclus Uvertura op. 23, Cyrano de Bergerac de Johan Wagenaar, Concertul nr. 5 în la major pentru vioară și orchestră de Wolfgang Amadeus Mozart și Simfonia nr. 9 în mi minor op. 95, Din lumea nouă de Antonín Dvořák.
***
Aflat, în plină desfășurare, cea de-a XXVII-a ediție a Festivalului George Enescu a început în Capitală și în marile orașe din România. Evenimentul se desfășoară în perioada 24 august – 21 septembrie. Festivalul Internațional George Enescu a continuat joi, 4 septembrie 2025, cu un program care a adus în prim-plan orchestre internaționale de renume, proiecții de balet și concerte spectaculoase în București.
Orchestra Filarmonică din Rotterdam se distinge prin interpretările sale pline de energie, înregistrările apreciate şi metodele sale inovatoare de a atrage publicul. Fondată în 1918, şi-a câştigat un loc important în rândul celor mai prestigioase orchestre din Europa. De la începuturile sale, Orchestra Filarmonică din Rotterdam a crescut, devenind una dintre cele mai importante orchestre din Olanda, în perioada în care Eduard Flipse (dirijor principal din 1930) se afla la pupitrul ansamblului. În anii ’70, a urmat recunoaşterea internaţională, sub baghetele lui Jean Fournet şi Edo de Waart. După o perioadă de înflorire începută cu Valery Gergiev şi continuată cu Yannick Nezet-Seguin (în prezent, dirijor onorific), orchestra îl are ca dirijor principal pe Lahav Shani, începând din 2018. Sediul Filarmonicii din Rotterdam este renumita sală de concerte De Doelen, însă sunetul orchestrei răsună frecvent şi dincolo de aceste ziduri. O puteţi asculta atât în săli locale, cât şi pe scene de prestigiu naţional şi internaţional. Un punct important este rezidenţa sa, începând din 2010, la Theâtre des Champs-Elysees din Paris. Această prezenţă activă, alături de spectacolele educative şi proiectele comunitare, aduce anual între 150.000 şi 200.000 de persoane la concertele orchestrei, un public ce include un număr semnificativ de tineri. Începând cu înregistrările inovatoare cu lucrări de Mahler, dirijate de Eduard Flipse în anii 1950, Orchestra Filarmonică din Rotterdam a adunat o discografie vastă şi apreciată de critici. În prezent, orchestra are contracte cu Deutsche Grammophon şi BIS Records, iar în ultimii ani a înregistrat şi pentru EMI şi Virgin Classics.
Pentru reeditarea înregistrărilor istorice, orchestra şi-a format propria casă de discuri, Rotterdam Philharmonic Vintage Recordings. De asemenea, transmisiuni live ale concertelor pot fi vizionate periodic pe platforma online Medici.tv. În timpul pandemiei, ansamblul a păstrat legătura cu publicul prin conţinutul digital, dintre care se remarcă interpretarea Odei bucuriei de Beethoven, care a atins trei milioane de vizualizări şi a avut ecou la nivel global.
***
Lahav Shani conduce Orchestra Filarmonică din Rotterdam în calitate de dirijor principal, o poziţie pe care a preluat-o în septembrie 2018. Succedându-l pe Yannick NezetSeguin, Lahav Shani a marcat un moment istoric, devenind cel mai tânăr dirijor principal din istoria acestei prestigioase orchestre. Lahav Shani l-a succedat pe Zubin Mehta ca director muzical al Filarmonicii Israeliene în stagiunea din 2020-2021. Acest rol a venit după ce, în stagiunea 2017-2018, fusese dirijor principal invitat al Orchestrei Simfonice din Viena.
Colaborările sale cu ansamblul vienez au început în mai 2015, fiind urmate de un turneu european în ianuarie 2016. De asemenea, colaborează în mod regulat cu Staatskapelle Berlin, atât la Opera de Stat din Berlin, cât şi pentru concerte simfonice. Printre angajamentele sale recente şi viitoare ca dirijor invitat se numără colaborări cu Orchestra Filarmonică din Berlin, Orchestra Filarmonică din Viena, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze, Orchestra Simfonică din Londra, Orchestra Regală Concertgebouw, Staatskapelle din Dresda, Orchestra Tonhalle din Zurich, Orchestra Festivalului din Budapesta, Orchestra Simfonică din Boston, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin, Orchestra Philharmonia, Orchestra din Paris, Orchestra Simfonică din Philadelphia, Orchestra Filarmonicii Regale din Stockholm, Orchestra Simfonică din Bamberg şi Orchestra Filarmonică Radio France.
Lahav Shani s-a născut la Tel Aviv în 1989 şi a început studiile de pian la vârsta de şase ani, cu Hannah Shalgi, continuând cu Arie Vardi la Şcoala de Muzică Buchmann-Mehta din Tel Aviv. Ulterior, şi-a finalizat studiile de dirijat cu Christian Ehwald şi cele de pian cu Fabio Bidini, ambele la Academia de Muzică Hanns Eisler din Berlin. În timpul studenţiei, a fost îndrumat şi de Daniel Barenboim. În 2013, Lahav Shani a obţinut Premiul I la Concursul Internaţional de Dirijat Gustav Mahler din Bamberg. Ulterior, în iunie 2016, a debutat cu Orchestra Filarmonică din Rotterdam într-o dublă ipostază, ca dirijor şi pianist solist, iar două luni mai târziu a fost numit dirijor principal al prestigioasei orchestre, începând activitatea din anul 2018. Ca pianist, Lahav Shani şi-a făcut debutul în recitalul susţinut la Sala Boulez din Berlin, în iulie 2018. A interpretat concerte pentru pian în dublă ipostază, ca dirijor şi solist, alături de numeroase orchestre, inclusiv Orchestra Philharmonia, Staatskapelle Berlin şi Orchestra Filarmonică Radio France.
***
Valentin Șerban este câștigătorul marelui premiu în finala de vioară a Concursului Internațional George Enescu din anul 2021, cu o interpretare a Concertului pentru vioară în Re minor Op. 47 de Sibelius, care a adus publicul în aplauze în picioare la Ateneul Român. Valentin Șerban a absolvit anterior studiile de licență la Universitatea Transilvania din Brașov și a urmat studiile de masterat la Universitatea de Muzică și Arte Spectacolului din Graz, sub îndrumarea legendarei violoniste Silvia Marcovici.
A concertat în România, Franța, Germania, Austria și Italia. Este membru al renumitei Orchestre Les Dissonances din Paris din 2018 și concertmaestru invitat al Orchestrei de Tineret a Românei. Este câștigător al mai multor concursuri naționale și internaționale de vioară, precum Concursul Internațional „Andrea Postacchini” (Italia), Concursul Național „Mihai Jora” (România), Concursul Internațional „Ștefan Ruha” (România), Concursul Internațional „Remember Enescu” (România).
***
Johan Wagenaar (1862-1941) a fost un compozitor și profesor olandez, dar și un organist deosebit de talentat al acelor timpuri. A studiat pianul, orga și compoziția atât în Olanda, cât și la Berlin, Germania, înainte de a se întoarce în orașul său natal, Utrecht, pentru a preda la școala de muzică și a cânta la orgă pentru catedrală.
Deși se bucură de o anumită notorietate pentru lucrările sale scrise pentru orchestră, domnia sa a fost și dirijor de cor la Utrecht și Arnhem și a compus numeroase piese pentru voce. După ce a predat la Utrecht timp de 32 de ani, Wagenaar a acceptat postul de director al Conservatorului din Haga ,tot în Olanda sa natală.
Wagenaar a fost un profesor foarte dedicat. Unul dintre elevii săi a fost fiul său, Bernard, care a continuat să compună, să dirijeze și să predea muzică în America. Bernard a cântat la vioară în Filarmonica din New York și a predat cursuri de compoziție la Julliard. Unele dintre cele mai mari influențe ale lui Wagenaar au fost compozitorii romantici timpurii, precum Johannes Brahms și Hector Berlioz.
Scrisă în anul 1905, uvertura Cyrano de Bergerac a compozitorului olandez Johan Wagenaar este un portret muzical al personajului principal din piesa cu același nume a lui Edmond Rostand din anul 1897. Caracteristicile relevante ale lui Cyrano sunt notate pe partitură precum „Eroismul, Poezia, Dragostea, Umorul, Satira” și „Cavalerismul”,fiind indicate cu justețe.
Astfel, practic cea mai reușită compoziție a lui Wagenaar este uvertura de concert din 1905, „Cyrano de Bergerac”, scrisă la doar opt ani după ce Edmond Rostand și-a dezvăluit creația dramatică, devenită acum reprezentativă. Aceasta este vag inspirată de figura lui Hector Savinien de Cyrano de Bergerac (1619–1655), cunoscut la Paris pentru operele sale, filosofia sa liber-gânditoare și talentul său. Stilul și natura programatică a lucrării sugerează un fel de analogie olandeză cu operele lui Richard Strauss, care la acea vreme au atras aprecierea publicului și admirația lui Wagenaar. Instrumentele folosite sunt trei flaute (un piccolo dublu), două oboaie, două clarinete, două basuri, patru corni, trei trompete, trei tromboane, trei tromboane, tubă, timpane, trianglu și grupul de streich (coarde).
Din punct de vedere interpretativ, am remarcat cu promptitudine şi alte trăsături pe care compozitorul olandez Wagenaar le indică, care sunt Bucurie, Putere de Caracter, Veselie, Cavalerism, Umor şi Satiră. Unele dintre acestea au fost doar sugerate la nivel de motiv, dar toate au avut parte de acea dezvoltare şi, prin procesul combinativ al motivelor au condus, pe parcursul travaliului muzical, la scurta repriză a formei de sonată care a fost dominată de primele două teme ale acestei interesante lucrări simfonice, desfășurate pe parcursul a cincisprezece minute și jumătate.
***
A urmat o versiune a cunoscutului Concert numărul cinci pentru vioară și orchestră KV 219 de Wolfgang Amadeus Mozart, cu partea solistică interpretată de Valentin Șerban.
Pe baza dovezilor culese din manuscrisele autografe, W.A Mozart și-a alcătuit primul concert pentru vioară în 1773 și celelalte pe parcursul anului 1775.
Cel de-al cincilea dintre aceste concerte a fost finalizat pe 20 decembrie a aceluiași an prolific 1775. Nu prea mai există informații despre premiera vreunuia dintre cele cinci concerte, dar știm că tânărul Mozart a interpretat la un moment dat fiecare dintre ele, chiar dacă probabil le-a compus având în minte alți violoniști din Salzburg ,ca de exemplu, concertmaestrul din Salzburg,italianul Antonio Brunetti.
De asemenea, W.A.Mozart a prevăzut cadențe – pasaje cu adevărat pline de tușe de virtuozitate, adesea improvizate, pentru solist – spre sfârșitul fiecărei mișcări. Câțiva soliști își interpretează propriile cadențe în aceste concerte.
Pe lângă solistul pentru vioară, partiturile tuturor celor cinci concerte necesită doi oboi, doi corni,ansamblul de coarde (cu excepția mișcării lente a concertului al treilea, care necesită flaute în loc de oboi).
Concertul pentru vioară nr. 5 în La major, K.219, este cel mai îndrăzneț. A debutat cu o expunere orchestrală, însă atunci când solistul a intrat a fost cu un Adagio deosebit de expresiv, complet diferit ca ton și sentiment.
Efectul este aproape ca și cum solistul ar fi început să cânte a doua mișcare, în loc să o continue prima.
După surpriza inițială, însă, solistul a interpretat cu o naturalețe și vivacitate din nou acel Allegro aperto dar de data aceasta cu o temă nouă. Inovația de aici este că se repetă tema orchestrală originală ca acompaniament al noii melodii. Deoarece secțiunea Adagio neașteptată apare atât de aproape de deschidere, atunci când mișcarea se încheie, ne putem întreba pe deplin justificat dacă muzica Adagio-ului va reapărea înainte de sfârșitul primei mișcări. Acest nu s-a întâmplat, dar în schimb,solistul a continuat cu expunerea unei cadențe mai puțin cunoscute, pe deplin calibrat stilistic și deopotrivă de originale
A urmat, în același stil interpretarea și expunerea cu sensibilitate și expresie adecvată a celri de-a doua părți.De remarcat dinamica destul de bine dozată a acestei mișcarea din mijloc, fiind cea mai lungă și mai elaborată dintre cele trei ale acestui opus concertistic.
Ca amănunt artistic am remarcat mișcarea destul de fluidă a tempo-ului, una care i-a permis tânărului violonist român susținerea fără inconveniente a materialului tematic.
De asemenea,vibrato-ul folosit a fost unul diferențiat, cu sublinierea vârfurilor sonore cât și cu expresivizarea altor zone ,indiferent de registru,ce a conferit relief și atractivitate acestei părți.
Din punct de vedere intonațial, solistul român a sondat cu succes sonoritățile diafane ale secvențelor armonice de tensiune armonică cu rezolvările lor firești, într-un discurs muzical logic.
A ales să interpreteze la finalul acestei părți mediane o cadență care aparține legendarului Joseph Joachim,cu o siguranță și prospețime, atât de caracteristice stilului galant mozartian.
Se pare că,din documentele vremii păstrate până în prezent, concertmaestrul italian Antonio Brunetti, pe atunci angajat al orchestrei curții din Salzburg, l-ar fi sfătuit pe Mozart că…” a găsit această mișcare prea lungă și „studiată”.
În cele din urmă, W.A. Mozart a scris un nou Adagio ca parte secundă K.261, fiind în tonalitatea Mi major, articulat într-o formă de lied tripartit, cu filon liric şi contemplativ.
Mișcarea finală a fost un Rondeau compus în stilul unui menuet de inspirație à la française. Secțiunea centrală contrastantă, adesea numită „secțiunea turcească”, este plină de efecte de percuție dramatice, violoncelele și bassele au trebuit să execute „coll’arco roverscio” (să lovească corzile cu lemnul arcușului, nu cu părul), fiind totodată prevăzute pasaje cromatice puternic ascendente și descendente.După interludiul antrenant, însă, mișcarea s-a încheiat din nou cu cele mai grațioase gesturi de menuet, cu tema rondea-ului cu fizionomie plină de eleganță.
Se pare că tocmai acea specificitate, acea unicitatea a acestei mişcări provine din introducerea unei schimbări simultane de metru şi tempo, precum şi de tonalitate. Fiind vorba despre un episod alla turca, tendinţă foarte la modă în epocă, partea a treia a acestui versatil concert a căpătat de-a lungul secolelor notorietatea arhicunoscută.Mişcarea s-a încheiat în nota obișnuită,plină de eleganță, atunci când violonistul român a interpretat refrenul destul de plat și liniştit, cu ultima enunţare a temei rondeau-lui.
Publicul meloman prezent în sala Ateneului Român a răsplătit cu aplauze și urale,la scenă deschisă această prestație destul de interesantă.Interpretarea a fost aproape fără cusur, cu un singur moment de nesiguranță al solistului,cauzat de (posibila) pierdere a memoriei textului în finalul secțiunii dificile din punct de vedere tehnic.Episodul acesta turbulent din pretențiosul episod alla turca, a trecut aproape insesizabil multora, dar acest fapt e destul de impropriu și de asemenea necaracteristic unui interpret de asemenea calibru, solist laureat al atâtor concursuri naționale și internaționale…
A oferit ca prim bis deja celebrul „Le Menetrier” din Suita „Impressions d’enfance” din creația enesciană.După câteva cuvinte adresate publicului meloman, a subliniat bucuria interpretării alături de Orchestra Filarmonicii din Rotterdam (cu care a repetat o singură repetiție),” în sala Ateneului, atât de iubită de maestrul George Enescu.”
Al doilea bis oferit a fost Largo de J.S.Bach din Sonata a Treia pentru vioară solo, menționând că „George Enescu îl iubească pe Bach,cântându-l în fiecare zi.”
***
După o binemeritată pauză a urmat o versiune agreabilă a Simfoniei numărul IX în mi minor op. 95, Din lumea nouă (1893) a lui Antonin Dvorak .
Simfonia a Noua de Antonín Dvořák este una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite opusuri din repertoriul simfonic care s-au scris vreodată în istoria muzicii. Numele „din lumea nouă” provine de la faptul că Dvořák se afla la New York atunci când a compus-o, în anul 1893, departe de casă și pe un tărâm cu totul nou pentru el.
Revenind, într-un articol din 2008 din The Chronicle of Higher Education, renumitul muzicolog Joseph Horowitz a afirmat că melodiile afro-americane au avut o influență majoră asupra muzicii lui Dvořák scrise în America de Nord, citându-l dintr-un interviu din 1893 din New York Herald, care spunea: „În melodiile populației de culoare din America descopăr tot ce este necesar pentru o școală de muzică măreață și nobilă”. Se pare că Dvořák a împrumutat ritmuri din muzica Boemiei sale natale, în special în Dansurile sale slave și gama pentatonică dintr-o parte a muzicii sale scrisă în America de Nord din surse afro-americane și/sau native americane.
Afirmațiile conform cărora a împrumutat melodii sunt adesea făcute, dar rareori susținute de detalii specifice. Se pare că A.Dvořák a fost influențat nu doar de muzica pe care o auzise, ci și de ceea ce văzuse în America. El a amintit că nu și-ar fi compus piesele americane așa cum o făcuse dacă nu ar fi văzut America.
Se spune că Dvořák a fost inspirat de „spațiile largi deschise” ale Statelor Unite ale Americii, cum ar fi preriile pe care le-ar fi putut vedea în călătoria sa în Iowa în vara anului 1893. Notificările despre mai multe interpretări ale simfoniei includ sintagma „spații largi deschise” despre ceea ce a inspirat simfonia, cu impact direct asupra sentimentelor pe care le transmite ascultătorilor. A.Dvořák a fost influențat și de stilul și tehnicile folosite de compozitorii clasici anteriori, inclusiv de L. van Beethoven și Fr.Schubert.
Cvartele descendente și loviturile de timpan din mișcarea Scherzo a Simfoniei „Din Lumea Nouă” au puterea de a evoca Scherzo-ul Simfoniei Corale a lui Beethoven (Simfonia a IX-a). Utilizarea citatelor din mișcările anterioare în partea finală a simfoniei amintește de măiestria lui Ludwig van Beethoven care citează, folosind tehnica colajului mzuical,mișcări anterioare în Presto-ul din deschiderea mișcării finale a Simfoniei a IX-a.
Mişcarea a patra a adus acel moment plenar, acel maxim de energie în contextul acestei simfonii pentru care categoria epicului reprezintă nota dominantă. De asemenea, am remarcat subtilitatea realizării tehnico-expresive a muzicienilor Filarmonicii din Rotterdam, precum și a concluziei de-a dreptul grandioasă în care s-au regăsit în aceeași stare plină de efervescență artistică, cât şi trecerea în revistă a temelor secţiunilor precedente, cu tempo-urile și dinamicile subsecvente, inteligent construite.
De altfel, de fiecare data când am ocazia de a o audia, ceva inspiraţional mă conduce pe aripile frazelor, iar autenticitatea melodică şi ritmică din folclorul popular slav și american conferă acestei muzici nu doar atractivitate și monumentalitate ci și titluri de nobleţe, introducând-o practic în tiparul formelor clasice arhicunoscute.
M-a impresionat și acea expunere tristă, acea melopee intonată de către cornul englez care a evocat un cîntec popular indian.
De altfel,scriind această parte, intitulată inițial „Legendă”, A.Dvorak ar fi urmărit o anumită intenție programatică. Spre sfîrșitul acestei părți secunde, rapida intervenție a oboiului — precedînd repriza temei inițiale — a apărut ca o pregătire a Scherzo-ului molto vivace (formă lărgită cu două trio-uri), secțiune în care l-am regăsit pe autorul viguros al Dansurilor Slave,iar în final m-am delectat și cu rafinata chemare a pămîntului natal ce devine o marcă proprie de identificare, fără a avea acuitatea și acea grandilocvență exprimată sonor, în mod ostentativ.
Ropotele de aplauze de-a dreptul frenetice ale publicului au încununat prestația de excepție a acestor remarcabili instrumentiști ai Orchestrei Filarmonicii din Rotterdam, din această după-amiază, etalată în cocheta sală a Ateneului bucureştean.
Orcherstra Filarmonicii din Rotterdam a oferit cu generozitate și un bis din creația aceluiași compozitor ceh-Tema din „A adevărate song” opus 111.
***
Această cronică de concert a fost documentată și realizată de către Prof. Dr. Daniel Mihai, redactor al BP News. Toate drepturile rezervate!
Discussion about this post