Vineri, 5 septembrie 2025, de ora 16:30 la Ateneul Român, Orchestra Simfonica din Rotterdam cu Lahav Shani solist şi dirjor a prezentat un program muzical divers, care a inclus următoarele: lntermezzi pentru instrumente de coarde op. 12 de George Enescu, Concertul nr. 2 în fa major pentru pian şi orchestră op. 102 de Dmitri Şostakovici şi Simfonia nr. 3 în mi bemol major op. 55, Eroica de Ludwig van Beethoven.
Orchestra Filarmonică din Rotterdam, recunoscută la nivel european, a susținut acest concert de gală, avându-l la pupitru pe dirijorul Lahav Shani, pentru o după-amiază de excepție.
***
Orchestra Filarmonică din Rotterdam se distinge prin interpretările sale pline de energie, înregistrările apreciate şi metodele sale inovatoare de a atrage publicul. Fondată în anul 1918, şi-a câştigat un loc important în rândul celor mai prestigioase orchestre din Europa. De la începuturile sale, Orchestra Filarmonică din Rotterdam a crescut, devenind una dintre cele mai importante orchestre din Olanda, în perioada în care Eduard Flipse (dirijor principal din 1930) se afla la pupitrul ansamblului. În anii 1970, a urmat recunoaşterea internaţională, sub baghetele lui Jean Fournet şi Edo de Waart. După o perioadă de înflorire începută cu Valery Gergiev şi continuată cu Yannick Nezet-Seguin (în prezent, dirijor onorific), orchestra îl are ca dirijor principal pe Lahav Shani, începând din 2018. Sediul Filarmonicii din Rotterdam este renumita sală de concerte De Doelen, însă sunetul orchestrei răsună frecvent şi dincolo de aceste ziduri. O puteţi asculta atât în săli locale, cât şi pe scene de prestigiu naţional şi internaţional. Un punct important este rezidenţa sa, începând din 2010, la Theâtre des Champs-Elysees din Paris.
Această prezenţă activă, alături de spectacolele educative şi proiectele comunitare, aduce anual între 150.000 şi 200.000 de persoane la concertele orchestrei, un public ce include un număr semnificativ de tineri. Începând cu înregistrările inovatoare cu lucrări de Mahler, dirijate de Eduard Flipse în anii 1950, Orchestra Filarmonică din Rotterdam a adunat o discografie vastă şi apreciată de critici. În prezent, orchestra are contracte cu Deutsche Grammophon şi BIS Records, iar în ultimii ani a înregistrat şi pentru EMI şi Virgin Classics. Pentru reeditarea înregistrărilor istorice, orchestra şi-a format propria casă de discuri, Rotterdam Philharmonic Vintage Recordings. De asemenea, transmisiuni live ale concertelor pot fi vizionate periodic pe platforma online Medici.tv. În timpul pandemiei, ansamblul a păstrat legătura cu publicul prin conţinutul digital, dintre care se remarcă interpretarea Odei bucuriei de Ludwig van Beethoven, care a atins trei milioane de vizualizări şi a avut ecou la nivel global.
***
Lahav Shani conduce Orchestra Filarmonică din Rotterdam în calitate de dirijor principal, o poziţie pe care a preluat-o în septembrie 2018. Succedându-l pe Yannick NezetSeguin, Lahav Shani a marcat un moment istoric, devenind cel mai tânăr dirijor principal din istoria acestei prestigioase orchestre. Lahav Shani l-a succedat pe Zubin Mehta ca director muzical al Filarmonicii Israeliene în stagiunea din 2020-2021. Acest rol a venit după ce, în stagiunea 2017-2018, fusese dirijor principal invitat al Orchestrei Simfonice din Viena. Colaborările sale cu ansamblul vienez au început în mai 2015, fiind urmate de un turneu european în ianuarie 2016. De asemenea, colaborează în mod regulat cu Staatskapelle Berlin, atât la Opera de Stat din Berlin, cât şi pentru concerte simfonice. Printre angajamentele sale recente şi viitoare ca dirijor invitat se numără colaborări cu Orchestra Filarmonică din Berlin, Orchestra Filarmonică din Viena, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze, Orchestra Simfonică din Londra, Orchestra Regală Concertgebouw, Staatskapelle din Dresda, Orchestra Tonhalle din Zurich, Orchestra Festivalului din Budapesta, Orchestra Simfonică din Boston, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin, Orchestra Philharmonia, Orchestra din Paris, Orchestra Simfonică din Philadelphia, Orchestra Filarmonicii Regale din Stockholm, Orchestra Simfonică din Bamberg şi Orchestra Filarmonică Radio France. Lahav Shani s-a născut la Tel Aviv în 1989 şi a început studiile de pian la vârsta de şase ani, cu Hannah Shalgi, continuând cu Arie Vardi la Şcoala de Muzică Buchmann-Mehta din Tel Aviv. Ulterior, şi-a finalizat studiile de dirijat cu Christian Ehwald şi cele de pian cu Fabio Bidini, ambele la Academia de Muzică Hanns Eisler din Berlin. În timpul studenţiei, a fost îndrumat şi de Daniel Barenboim.
În 2013, Lahav Shani a obţinut Premiul I la Concursul Internaţional de Dirijat Gustav Mahler din Bamberg. Ulterior, în iunie 2016, a debutat cu Orchestra Filarmonică din Rotterdam într-o dublă ipostază, ca dirijor şi pianist solist, iar două luni mai târziu a fost numit dirijor principal al prestigioasei orchestre, începând activitatea din anul 2018. Ca pianist, Lahav Shani şi-a făcut debutul în recitalul susţinut la Sala Boulez din Berlin, în iulie 2018. A interpretat concerte pentru pian în dublă ipostază, ca dirijor şi solist, alături de numeroase orchestre, inclusiv Orchestra Philharmonia, Staatskapelle Berlin şi Orchestra Filarmonică Radio France.
***
Cele două lntermezzi opus 12 au fost compuse de către George Enescu în septembrie 1902 şi ianuarie 1903, fiind dedicate principesei Elena Bibescu, protectoarea şi susţinătoarea lui de la Paris. Prima audiţie a avut loc la Ateneul Român în martie 1903, cu Enescu la pupitrul Orchestrei Filarmonice.
Cu adevărat, versiunea interpretativă a muzicienilor Filarmonicii din Rotterdam a captat atenția melomanilor, la Ateneu, în această după-amiază, datorită prospețimii emiterii științei sunetului.
Acești muzicieni de clasă, conduși de un excelent pianist și dirijor – Lahav Shani, au oferit publicului meloman o serie de momente de mare înălţare și inspirație creatoare, tălmăcind sonor aceste capodopere. Programul a fost gândit într-o asemenea manieră pentru melomani, pornind de la un program bogat, cu tentă caleidoscopică, de la Enescu,la un șlagăr popular beethovenian.
Pentru că, alături de aceşti artişti profesionişti, solistul și dirijorul evreu Lahav Shani a oferit, de asemenea o versiune extrem de bine cizelată a celui de-al doilea Concert pentru pian și orchestră în în fa major de Dmitri Sostakovici – o variantă destul de specială, dar care a atras atenția prin coeziunea sa.
Cele două Intermezzi op. 12, de Enescu au fost etalate ca piese de sine stătătoare, nu ca niște schetch-uri meditative, cu alură post-romantică, din moment ce au fost scrise pentru orchestra de coarde prin 1902-1903, cu indicația „Foarte lent” -și au fost dirijate chiar de maestrul George Enescu, 7 ani mai târziu, la Ateneu.
Cele treisprezece minute de muzică au ilustrat o lume sonoră ravisantă, dar cu o atmosferă plină de un lirism de factură meditativă şi care aparţin aceleiaşi lumi expresive ca, de pildă, Dixtuorului pentru instrumente de suflat din anul 1906. Dacă în primul Intermezzo am descoperit o explozie de unde puternic luminoase, cu contururi ale unor linii melodice parcă infinite, cel de-al doilea a adus sonorităţi cromatice care au dat naştere unei atmosfere mult mai sumbre, mai încărcate emoţional, dar atât de expresiv reliefate.
Am putut sesiza acea estetică la modă a acelor vremuri, cu trimiteri clare la curentul impresionist al epocii, cu muzica care reflectă spiritul lui Gabriel Fauré, profesorul parizian al lui Enescu, dar şi anumite influenţe wagneriene.
***
A urmat o interpretare aparte a celui de-al doilea concert pentru pian, cu acompaniament orchestral, de Dmitri Șostakovici.Compus în anul 1957 și dedicat lui Maxim Dmitrievici Sostakovici (fiul marelui compozitor, care l-a și prezentat în primă audiţie), acest concert este departe de înfruntările acerbe care ne-au devenit atât de familiare în cunoscutele simfonii ale acestui remarcabil compozitor sovietic. Voioșia și acea impetuozitate tinerească, pe alocuri impunerea unei ritmicități de-a dreptul frenetice (în special pe final), tușe pregnante de umor mergând uneori până la grotesc, dar și o cugetare filosofică (în partea mediană), dar și o simplitate dezarmantă cât și accesibilitate directă pot fi caracteristicile acestui opus deosebit de dificil, destul de rar interpretat pe scenele de concert de pretutindeni.
Dmitri Șostakovici l-a înregistrat împreună cu Filarmonica din Leningrad (Sankt Petersburg), oferind cea mai autentică interpretare a concertului.
Partea pianului, la prima vedere și audiere,poate părea ușoară, dsr a pus totuși dificultăți tehnice de realizare, ceea ce se poate afirma și cu privire la partea orchestrei, care a avut o alcătuire clasică, chiar dacă pentru coloritul insolit,a fost folosit un flaut piccolo și o tobă mică.Demn de remarcat este aspectul conform căruia, în compartimentele orchestrei s-a întrebuințat cu precădere tehnica dublajelor și a acordurilor paralele, câteodată emise de-a dreptul incisiv.
Fiind structurat în trei mişcări concise, opusul concertant s-a remarcat prin etalarea tempo-urilor rapide, uneori cu caracter frenetic, caracteristica multor lucrări pentru pian ale acestui compozitor. Limbajul muzical a fost unul simplu şi transparent, cu inserţii glumeţe „de la tată la fiu” în prima şi ultima parte, precum pasaje în octave şi game care amintesc de studiile lui Hanon.
Prima parte, articulată în formă de sonată a fost deschisă de o temă impetuoasă-un marş energic al suflătorilor de lemn, urmat de redarea aceleiaşi teme metamorfozate, în octave a pianului. O altă temă lirică a condus la un episod de fugato, apoi o cadenţă amplă a precedat reluarea celor două teme.
Descrisă drept „o muzică despre simplitate, mai curând decât o muzică simplă”, partea a doua, cu dialogul său delicat între coarde şi solist, a suprins plăcut ,fiind una dintre cele mai lirice pagini scrise vreodată de D. Şostakovici.
Finalul a urmat fără pauză-attacca, cu muzică diafană, aeriană, care s-a transformat treptat în ritmuri dansante din folclorul rus şi o schimbare metrică neaşteptată ce a propus o temă episodică nouă, în măsura de 7/8. Aceasta a fost acompaniată de coarde în maniera pizzicato şi a amintit de sunetul instrumentului popular balalaika, sugerând parcă atmosfera paradelor şi procesiunilor specifice perioadei sovietice, cu un final în care pianul şi tot ansamblul acompaniator au dat un plus de strălucire acestui concert.
Ropotele de aplauze au răsplătit așa cum se cuvine prestația solistului și a muzicienilor Filarmonicii Orchestrei din Rotterdam.
Solistul Lahav Shani a fost aclamat la scenă deschisă de către publicul prezent în ampla Sală a Ateneului Român,dar nu a mai oferit niciun bis.
***
După o binemeritată pauză a urmat o versiune pe deplin otiginală dar și agreabilă a Simfoniei numărul trei „Eroica” de Ludwig van Beethoven.
În anul 1802, Ludwig van Beethoven, confruntat cu surditatea sa crescândă, a scris documentul care a devenit ulterior cunoscut sub numele de Testamentul de la Heiligenstadt, numit după suburbia Vienei unde a fost redactat. În el, compozitorul a mărturisit, cu o sinceritate dezarmantă și pe deplin sfâșietoare, starea sa fizică – și, chiar mai mult, psihologică – alterată.
Ludwig van Beethoven a menționat ulterior în corespondență că a căutat o „nouă cale”, una care să reflecte în același timp starea sa sufletească chinuită și să-i permită să o depășească. Acest tip de catharsis a rezultat prin procesul compozițional care a venit simultan cu descoperirea de către Ludwig van Beethoven a muzicii de teatru (în principal a operelor de-atunci și…de-acum uitate ale lui L.Cherubini și Fr.Méhul), compunerea oratoriului Christus am Ölberge (Hristos pe Muntele Măslinilor) și cu începerea propriului său proiect operistic, care avea să ducă în cele din urmă la Fidelio.
„Noua cale” era drumul dincolo de muzica abstractă și în direcția către un fel de muzică programică, nu în sensul romantic de a spune o poveste (ca de exemplu, Simfonia fantastică de Hector Berlioz), ci una în care elementul sentimentului extras din experiența de viață era proeminent.
Simfonia a Treia supranumită de contemporani și de critica muzicală „Eroica” se numără printre cele mai influente răspunsuri ale unui compozitor la stimuli extramuzicali. Iar stimulul a fost figura, personalitatea controversatului Napoleon Bonaparte. Beethoven, la fel ca mulți dintre colegii săi educați din timpul Iluminismului, l-a considerat inițial pe Napoleon salvatorul Europei, dacă nu chiar…al omenirii. Chiar prezența sa este cea care se profilează distinct, peste fiecare pagină a acestei simfonii.
În aceeași linie ca mulți alți intelectuali, Ludwig van Beethoven a devenit dezamăgit, chiar dezgustat, atunci când Napoleon s-a încoronat împărat.
Simfonia a Treia în Mi bemol Major a fost scrisă în 1803, chiar dacă inițial compusă pentru Napoleon Bonaparte, pentru a celebra tăria sa de caracter. Beethoven s-a răzgândit atunci când a auzit că acesta s-a autoproclamat împărat, acuzându-l de faptul că e tiran și a șters numele de pe manuscris.Astfel dedicația „Simfonia Bonaparte” a fost retrasă și înlocuită cu cea mai puțin specifică „în amintirea unui mare om”, și de-aici a primit supranumele de„Simfonia Eroica”.
Fiind o frescă muzicală impresionantă, llucrarea a relevat o nouă concepţie compoziţională şi o motivaţie cu totul deosebită, care se evidenţiază chiar din titlul şi subtitlul ei.Părțile Simfoniei a III-a sunt: I. Allegro con brio (Mi bemol major). II. Marcia funebre: Adagio assai (do minor). III. Scherzo: Allegro vivace (Mi bemol major). IV. Finale: Allegro molto (Mi bemol major).
Cu acele două acorduri suficient de puternic redate de Mi bemol care deschid simfonia, se anunță faptul că Ludwig van Beethoven este mereu în căutarea uunui destin, a unui erou, a unui salvator care să devină un om nou – și creatorul unei muzici aparte. După cele două semnale acordice „ca de tun”, am putut audia tot materialul tematic,cu violoncelele intonând ceea ce pare a fi tema principală. Dar mișcarea nu este centrată în jurul unui motiv principal. Până la prima treime a acestei părți (aproximativ la măsura 85), patru idei tematice separate au fost introduse cu mai multă putere din partea secțiunii de alamă decât în orice simfonie anterioară a unui alt compozitor.
Accentele ample, dramatice, autentic beethoveniene, care s-au aplicat parcă în calea afirmării temei, nu au reușit să împiedice mersul ideilor grupate cumva antitetic, contrastant.
Muzica posedă acea calitate de a izbucni de o manieră strălucitoare la suflători,a căror sonoritate a fost dominată de glasul trompetelor și al cornilor. Au intervenit unele momente mai potolite, dar elanurile au fost întretăiate de clipe de liniște, care nu au sfârșit însă mersul vijelios înainte. Tensiunea emoțională, care trăiește în aceste pagini pe deplin inspirate a fost la cei mai înalți parametrii.
De asemenea, mi-a plăcut, în mod special apariția temei secunde, plină de un lirism pătrunzător, care a avut atributul de a pregăti și totodată de a ilustra, de a sugera momentele în care eroul, după ce și-a încercat forțele în luptă, își întoarce într-o clipă de liniște privirea înapoi și evaluează drumul străbătut. Dezvoltarea materialului tematic este foarte dinamică și amplă, devenind însuși miezul, nucleul vital al primei părți.
De altfel, se poate vorbi destul de mult despre sugestiile programatice ale mișcării lente care au urmat, un marș funebru care amintește, în descrierea concisă a criticului germano-american Paul Bekker, de „emoțiile cuiva care privește procesiunea funerară de departe, trecând pe lângă el și apoi disparând în depărtare”.
Critica de specialitate a sugerat că, prin această muzică asemănătoare unui cântec funebru, Beethoven „îl îngroapă” pe fostul său erou, Napoleon, după auto-mărirea sa.Dar preluarea puterii de către Napoleon Bonaparte nu a avut loc decât după ce Ludwig van Beethoven a finalizat această capodoperă din repertoriul simfonic, adăugând mister semnificației acesteia.
De asemenea, am remarcat subtilitatea realizării tehnico-expresive a părții scrise și executate în stil „fugato” ,cu vocile instrumentelor care se imită și se urmăresc, răsunând asemeni celor mai tragice pagini de recviem. Către sfârșitul acestei părți, sentimentul de durere a căpătat accente profunde și a devenit aproape copleșitor
Scherzo-ul a avut atribute precum orbitor de rapid și deopotrivă de dinamic, care semnifică de fapt o renaștere a spiritului.În trio, partea mediană, cei trei corni au emis controlat și pe deplin consonant autentice semnale de luptă, de alarmă, apoi prima diviziune a scherzo-ului s-a repetat, încheindu-se cu o scurtă coda — secțiune concluzivă.
Secțiunea de trio a servit publicului acea imagine senzorială a revenirii, asemănătoare unei piese de prezentare cu adevărat uimitoare pentru partida de corni. În această mișcare am sesizat cum anume muzicienii Filarmonicii din Rotterdam, cu experiența lor au creat acea atmosferă plină de vivacitate. De altfel, se poate sublinia faptul că Ludwig van Beethoven a realizat pe deplin „dorința lui Haydn de a înlocui menuetul cu ceva la o scară comparabilă cu restul unei mari simfonii”, potrivit muzicologului Donald Francis Tovey.
Partea a patra-Allegro molto a fost precedată de o introducere cu caracter capricios, fiind construită în formă de temă variațiuni. De aceea, am remarcat limpezimea de cristal a Temei care a fost enunțată de către coarde în maniera pizzicato și care a căpătat aspectul de formulă persistentă, peste care s-au suprapun diversele transformări melodice. Pe parcursul acestei părți, tema a fost angrenată în prelucrări cât se poate de variate, unele din ele de o remarcabilă măiestrie contrapunctică.
În acest fel, se demonstrează aici cât de consistent rămâne peste veacuri Ludwig van Beethoven-un maestru al împletirilor polifonice, al tratării în chip variat a uneia și aceleași teme, ca și un maestru al folosirii bogăției de timbruri orchestrale.
Finalul a fost intonat la proporții gigantice,nemaiîntâlnite.De sesizat a fost introducerea unei teme favorite a compozitorului, folosită anterior în baletul său Creaturile lui Prometeu, în variațiunile pentru pian opus 33 și într-un mic contradans. Enunțarea completă a temei, în care banalul este transformat în ceva remarcabil, splendid și totodată nobil, a fost urmată de o melodie de marș emoționantă și având caracter neobosit.
Simfonia s-a încheiat, pe bună dreptate, cu o notă de triumf înflăcărat, ce a mixat tehnica variaţională şi procedeele contrapunctice într-un discurs sonor complex, cu o mare forţă expresivă a acestui final triumfal.
Interesante și demne de urmărit au fost reacțiile contemporanilor lui Ludwig van Beethoven, după ce au audiat-o.Astfel, cunoscătorii și amatorii de muzică au fost împărțiți în mai multe grupuri. Un grup, prietenii foarte speciali ai lui Ludwig van Beethoven au susținut că această simfonie este o capodoperă. Celălalt grup a negat complet valoarea acestei lucrări orice artistice, motivele fiind prin modulații ciudate și tranziții violente, „cu zgârieturi abundente în bas, cu trei corni” și așa mai departe, o originalitate adevărată, chiar dacă nu de dorit, poate fi într-adevăr obținută fără prea mult efort. Al treilea grup, foarte mic, s-a aflat la mijloc, ei au recunoscut că simfonia conține multe calități frumoase, dar contextul pare adesea complet disjunct și că durata e una nesfârșită, „care i-a epuizat chiar și pe cunoscători, devenind insuportabilă pentru simplul amator. ” Pentru public, simfonia a fost prea dificilă, prea lungă, chiar dacă Ludwig van Beethoven, pe de altă parte, „nu a considerat aplauzele suficient de remarcabile.”( Der Freymüthige vol. 3, „Vienna, 17 April 1805” (17 April 1805): 332. Retiparita de Senner, Wayne M.; Wallace, Robin, and Meredith, William, The Critical Reception of Beethoven’s Compositions by His German Contemporaries, volumul 2 (2001), pagina 15)
Simfonia a Treia de Ludwig van Beethoven este o piesă de mare suflu și importanță în toată muzica clasică, fiind de două ori mai lungă decât simfoniile lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart. Numai prima mișcare este aproape la fel de lungă ca o simfonie clasică (cu repetarea expunerii). Din punct de vedere tematic, acoperă un teren emoțional mai amplu decât simfoniile anterioare ale lui Beethoven și, prin urmare, marchează o veritabilă piatră de încercare pentru toate orchestrele profesioniste, având și o poziție cheie în tranziția dintre Clasicism și Romantism, care avea să definească muzica de artă occidentală în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
A doua mișcare, în special, a prezentat o gamă emoțională vastă, de la tristețea temei marșului funerar, până la consolarea relativă a episoadelor mai fericite, în tonalitate majoră.
Finalul acestei capodopere din repertoriul simfonic al tuturor timpurilor a avut darul de a evoca o gamă emoțională similară cu întregul conținutul părților anterioare și i s-a acordat o importanță tematică nemaiauzită, prin gama timbrală a acestor excepționali muzicieni ai Orchestrei Filarmonicii din Rotterdam.
Mă bucur nespus că am putut asista la această versiune interpretativă de referință, în splendida sala a Ateneului Român.
În simfoniile anterioare, finalul era de fapt o concluzie rapidă și relaxată, aici însă, finalul a constituit un set lung de variațiuni și o fugă,într-o mișcare rapidă de Presto, un adevărat torent de bucurie direct exprimată,o bucurie a victoriilor dobândite prin luptă…
Lahav Shani a mulțumit publicului și a oferit ca bis un „Cântec fără cuvinte” în tonalitatea sol major,din creația lui Felix Mendelssohn-Bartholdy.
Interpretarea muzicienilor Orchestrei Simfonice din Rotterdam a fost una de mare calitate și angajament față de respectarea textului și a tuturor intențiilor interpretative ale acestei consacrate simfonii.Totul a fost un spectacol cu adevărat reușit,începând de la dispunerea pe partide,cu adevărat inovativă a muzicienilor pe scena Ateneului bucureştean și culminând cu interpretarea apropiată de perfecțiune, aproape memorabilă care,cu sinceritate și siguranță va rămâne în sufletul și conștiința multora dintre cei prezenți…
***
Această cronică de concert a fost documentată și realizată de către Prof. Dr. Daniel Mihai, redactor al BP News.Toate drepturile rezervate!
Discussion about this post