Ajuns la cea de-a XXVII-a ediție, Festivalul Internațional ”George Enescu” – adevărată istorie de excelență și eleganță – este una dintre cele mai importante manifestări internaționale de muzică clasică la nivel mondial, un eveniment cu adevărat unic, realizat cu dragoste, generozitate și excelență.
In data de 6 Septembrie 2025, de la ora 16:30, la Sala Ateneului Român,Orchestra de Camera din Basel cu Pierre Bleuse la pupitrul dirijoral si Sol Gabetta solist violoncel au oferit un concert care a inclus : Simfonia de cameră pentru 12 instrumente opus 33 de George Enescu, Concertul în re minor pentru violoncel și orchestră de Édouard Lalo și Simfonia a Șaptea în la major opus 92 de Ludwig van Beethoven.
***
Orchestra de Cameră din Basel îşi desfăşoară activitatea în oraşul eleveţian Basel, acolo unde susţine concerte la Stadtcasino Basel şi are propriul său sediu, Don Basco Basel, pentru repetiţii şi spectacole. Orchestra călătoreşte, de asemenea, în întreaga lume, susţinând peste 60 de concerte pe stagiune în turnee şi fiind un oaspete bine-primit la festivaluri internaţionale şi în săli de concert europene importante, cum ar fi Elbphilharmonie Hamburg, Theâtre des ChampsElysees din Paris şi Theater an der Wien.
O discografie de peste 30 de înregistrări premiate, realizate la case de discuri prestigioase precum Sony, Deutsche Harmonia Mundi, Pentatone şi Warner Classics, atestă calitatea excepţională a acestui ansamblu versatil. Pentru interpretările sale informate istoric, Orchestra de Cameră din Basel a fost onorată cu Premiul ECHO Klassik la categoria Cel mai bun ansamblu în 2008 şi a devenit prima orchestră care a primit Premiul Elveţian pentru muzică în 2019. Ansamblul colaborează frecvent cu solişti de renume, printre care Helene Grimaud, Regula Muhlemann, Vilde Frang, Bertrand Chamayou şi Sebastian Bohren. Sub direcţia artistică a concertmaestrului său şi a unor dirijori selectaţi, precum Delyana Lazarova, lzabele Jankauskaite, Rene Jacobs şi Marc Minkowski, orchestra îşi prezintă un repertoriu vast. Programele de concert sunt la fel de diverse precum cei 47 de muzicieni, variind de la muzică veche interpretată pe instrumente de epocă şi interpretări bazate pe cercetare istorică, până la muzică contemporană. În fiecare an, orchestra comandă noi compoziţii şi participă la Concursul de Compoziţie din Basel. Sub bagheta lui Giovanni Antonini, orchestra, alternând cu ansamblul li Giardino Armonico, va interpreta şi va înregistra pe CD toate cele 107 simfonii ale lui Joseph Haydn până în 2032.
Începând cu anul 2022, toate simfoniile lui Felix Mendelssohn vor fi interpretate sub conducerea lui Philippe Herreweghe. Un aspect central al activităţii sale îl reprezintă proiectele educaţionale inovatoare, de anvergură şi participative, care încurajează schimbul creativ cu copiii şi tinerii. Cu un nivel ridicat de autofinanţare, Orchestra de Cameră din Basel adoptă o abordare inovatoare şi antreprenorială. Din 2019, Fundaţia Clariant este sponsorul principal al Orchestrei de Cameră din Basel.
***
Dirijorul francez Pierre Bleuse devine rapid unul dintre cei mai apreciaţi şi mai căutaţi dirijori. Din septembrie 2023, ocupă funcţia de director muzical al prestigiosului Ensemble intercontemporain. Contractul său ca dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Odense a fost reînnoit până în 2026. De asemenea, din 2021, este director artistic al celebrului Festival Pablo Casals. Cele mai importante momente ale stagiunii 2024-2025 includ revenirea alături de orchestre precum Orchestra Simfonică BBC, Orchestra Simfonică din Birmingham şi Orchestra Filarmonică Radio NOR din Hanovra pentru un concert la renumita Elbphilharmonie. A fost invitat să dirijeze Orchestra Simfonică Castilla y Leo, Orchestra Simfonică Natională Radio din Polonia si Les Siecles, într-un turneu în Franţa şi Germania, cu Bertrand Chamayou ca solist. La conducerea ansamblului său, Ensemble intercontemporain, a deschis anul centenarului naşterii lui Pierre Boulez dirijând capodopera acestuia, Repons, într-un concert cu casa închisă la Philharmonie de Paris. Alte momente recente notabile includ invitaţii alături de orchestre importante, precum Royal Concertgebouw, Orchestra din Paris, Orchestra Naţională a Franţei, Orchestra Simfonică din Sao Paulo, Orchestra Filarmonică Regală din Stockholm, orchestrele simfonice din Tokyo şi Singapore, MOR Sinfonieorchester Leipzig, Tonkunstler Orchestra Niederăsterreich, Orchestre de la Suisse Romande, Sinfonieorchester Basel, Berner Symphonieorchester, Orchestra Simfonică Naţională Radio din Polonia, orchestrele de cameră din Munchen, Basel şi Paris. Continuă să-şi consolideze rolul în viaţa muzicală franceză, apărând alături de Orchestre National du Capitole de Toulouse, Orchestra Naţională din Lyon şi la Opera Naţională din Lyon. O figură-cheie în lumea creaţiei muzicale şi a muzicii contemporane, a dirijat premiera operei Orgia a lui Hector Parra la Teatre del Liceu şi a condus ansamblul său, Ensemble intercontemporain, la Festivalul de la Aix-en-Provence în 2024, obţinând un succes răsunător. Colaborează frecvent cu unii dintre cei mai solicitaţi solişti internaţionali, cum ar fi Joyce DiDonato, Karita Mattila, Patricia Kopatchinskaja, Sol Gabetta, Nicholas Angelich, Bertrand Chamayou, Emmanuel Pahud şi Renaud şi Gautier Capuc;on. A participat la numeroase înregistrări. în ianuarie 2025, albumul său cu lucrări de Ligeti, înregistrat cu Ensemble lntercontemporain, a primit distincţia Diapason d’Or. A studiat dirijatul cu Jorma Panula în Finlanda şi cu Laurent Gay la Haute Ecole de Geneve.
***
După mult-aşteptata sa reîntoarcere în SUA pentru un debut alături de Orchestra Filarmonică din New York şi concerte cu Orchestra din Cleveland şi Orchestra Simfonică din Chicago sub bagheta lui Klaus Măkelă, Sol Gabetta s-a alăturat din nou Orchestrei Filarmonice din New York, dirijate de Jakub Hrusa, pentru un concert la Festivalul Bravo! Vail din Colorado, în acest an.
Sol Gabetta a menţinut colaborarea de lungă durată cu Philharmonia Orchestra, punând în valoare Concertul pentru violoncel de Weinberg sub bagheta lui SanttuMatias Rouvali, şi a revenit alături de Orchestra Filarmonică din Munchen pentru a colabora cu Lahav Shani, după ce a primit aprecieri unanime pentru interpretarea sa vibrantă a Concertului pentru violoncel şi orchestră de Lutoslawski.
O promotoare a noilor compoziţii pentru violoncel, Sol Gabetta a susţinut premiera mondială la Radio France a unui nou Concert pentru violoncel de Francisco Coli, dedicat interpretei, pe care l-a prezentat la BBC Proms cu Orchestra Simfonică BBC, după ce a fost prezentă la BBC Proms Japan, unde a împărţit scena de la Orchard Hall din Tokyo cu Orchestra Simfonică BBC. O prezenţă extrem de solicitată la festivalurile de top, Sol Gabetta a fost desemnată Artiste etoile la Festivalul de la Lucerna. Acolo a concertat alături de Orchestra Filarmonică din Viena, Orchestra de Cameră Mahler şi Orchestra Filarmonică din Londra, sub bagheta unor dirijori renumiţi precum Franz Welser-Măst, Francois Xavier Roth şi Marin Alsop. De asemenea, se inspiră constant din colaborările şi întâlnirile muzicale de la Festivalul Solsberg, pe care îl conduce cu o dedicare artistică deosebită. Muzica de cameră se află în centrul activităţii violoncelistei. A susţinut recitaluri în formulă de trio alături de Isabelle Faust şi Alexander Melnikov, într-un turneu prin Europa alături de pianistul Bertrand Chamayou, şi împreună cu Kristian Bezuidenhout şi Francesco Piemontesi la Festivalul Gstaad şi la Schubertiade. Concertele camerale au purtat-o pe scene precum Lincoln Center din New York, Wigmore Hall din Londra şi la festivalurile de la Lucerna, Verbier, Salzburg, Schwetzingen, Rheingau, Schubertiade Schwarzenberg şi Beethovenfest Bonn. Ca recunoaştere a realizărilor sale artistice excepţionale, Sol Gabetta a fost distinsă cu Premiul European pentru Cultură în 2022. A primit Premiul Herbert von Karajan la Festivalul de Paşti de la Salzburg în 2018, iar în anul următor a fost distinsă cu Premiul OPUS Klassik la categoria Instrumentistul anului. De asemenea, a fost distinsă cu Premiul ECHO Klassik o dată la doi ani, între 2007 si 2013, si din nou în 2016.
***
Primul opus a fost Simfonia de cameră pentru 12 instrumente opus 33 (1954) de George Enescu, structurată după cum urmează: Molto moderato, un poco maestoso, Allegretto molto moderato, Adagio, Allegro molto moderato.
Aceasta este ultima lucrare elaborată după niște schițe de când compozitorul avea 19 ani.Fiind lucrarea sa de maturitate reprezintă astfel ultimul avânt componistic al lui George Enescu, fiind descris de către regretatul Pascal Bentoiu astfel: ,,Lucrarea rămâne o muzică a durerii şi a regretului, o muzică a tragicului despărţirii de viaţă, acceptată curajos, însă cu un zâmbet de infinită tristeţe şi poate de împăcare”.
Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste opus 33 de George Enescu (1881-1955)este, în esența sa de factură neoclasică, o „ cantilenă de la un capăt la altul ”, după cum considera reputatul compozitor Ștefan Niculescu. Lucrarea a fost interpretată în premieră în anul 1958, la prima ediție a Festivalului Internațional George Enescu, sub bagheta lui Constantin Silvestri.
În memoriile pe care i le-a dictat în anul 1954 ziaristului francez Bernard Gavoty, Enescu mărturisea: „ Eu,care eram atât de sensibil la tot ceea ce-mi oferea universul ca lucruri neprevăzute, puternice, colorate, nu mai am decât o singură dorință pe lume: să tălmăcesc până în ultima clipă ceea ce freamătă în mine, să storc până la ultima picătură sucul rodului sălbatic pe care anii l-au copt. Atâta vreme cât mai exist, vreau să cânt .”
Scrisă pentru douăsprezece instrumente soliste, șapte de suflat – flaut, oboi, corn englez, clarinet,corn, trompetă – , patru de coarde – vioară, violă, violoncel, contrabas – și pian, Simfonia de cameră se remarcă printr-un discurs complex în care prima parte a Simfoniei – Molto moderato, un poco maestoso – este o meditație, tristă, resemnată, cu teme ce fac parte din același univers de expresie, fiind intonate de flaut și aducând un delicat parfum al ținuturilor românești. Partea a doua – Allegretto molto moderato – devine tema generatoare a întregului discurs, gândit sub forma unei teme cu variațiuni.
Partea a treia – Adagio funebre – prin intensa cromatizare, generează sentimentul de nesiguranță, de căutare, iar partea a patra – Scherzando marziale, sempre giocoso – reflectă o zbatere sufletească, o lumină ce străbate printre norii negri.Am distins melodia veselă a trompetei care a fost admirabil redată, cu acea salbă de cromatisme, care dezvăluie adevărata stare interioară a compozitorului.
Intrând mai în detaliu în privința ultimelor două părți, am remarcat că mișcarea a treia a simfoniei, Adagio, s-a evidențiat prin rolul de conducător al discursului muzical acordat trompetei care a intonat o prelungă melopee (aceasta amintind dintr-un punct de vedere de cantilenele din Suitele pentru orchestră) al cărei traseu din registrul grav către cel acut, de la întuneric spre lumină, este mai degrabă una intuitivă decât văzută, putând fi considerat a se înrudi stilistic cu aria Sfinxului din actul al II-lea al operei Oedip.
Referitor la alegerea trompetei este de menționat că George Enescu s-a orientat spre acest instrument, datorită calităților sale tehnice și de culoare, ce i-au permis cu real succes, să abordeze o dinamică a nuanțelor ce pornește de la cel mai subtil și abia murmurat pp și ajunge la cel mai pregnant și impunător ff. Interesant este amănuntul conform căruia, expresia și forța motrice a acestei inedite lucrări este oferită de sonoritățile trompetei, deoarece din plaja nuanțelor amintită, neputând fi obținută și integrată firesc într-un discurs melodic evolutiv de nici un alt instrument din formația de doisprezece solicitată de Enescu, s-a ajuns la timbralitatea trompetei.
În schimb, ultima parte, Scherzando-marziale, sempre giocoso a menținut trompeta în rolul conducătorului discursului muzical, chiar dacă unele teme secundare au fost repartizate și altor îmbinări timbrale precum cele ale flautului și viorii. Dar, spre finalul lucrării clarinetul a avut rol decisiv, primordial prin care aspectul scriiturii polifonice a căpătat un colorit mereu înnoit și dinamic. Astfel, s-a potențat sensul de glumă amară, ușor superficial pe tema tragicului despărțirii inevitabile viață, în cele din urmă acceptată cu un simbolic zâmbet trist, din punct de vedere structural remarcându-se acea alură de repriză a tuturor mișcărilor simfoniei a ultimelor opt măsuri ce încheie ampla formă de sonată ce a reunit cele patru părți ale acestei lucrări.
***
Édouard Lalo și-a compus Concertul pentru violoncel in re minor în anul 1876, în colaborare cu talentatul violoncelist belgian Adolphe Fischer (1847-1891), care a fost solistul la premiera lucrării în anul următor la Cirque d’Hiver, sub bagheta lui Jules Pasdeloup. Programul a avut un mare succes și o săptămână mai târziu, acesta a fost repetat. Fischer a inclus apoi concertul în turneul său și l-a interpretat la Viena (13 ianuarie 1878, sub bagheta lui Hans Richter) și Leipzig (16 februarie 1878, dirijor Karl Reinecke).
Concertul se numără printre cele mai frumoase și încântătoare opusuri romantice din acest gen, deși îi lipsește popularitatea capodoperelor pentru violoncel ale lui R.Schumann, C.Saint-Saëns, A.Dvořák și E.Elgar. Instrumentul solist este partea principală în toate cele trei mișcări. Prima mișcare, Preludiu: Lento – Allegro maestoso, a avut parte de completă dezvoltare a ideilor, a frazelor muzicale. A debutat cu o introducere lentă, recitativă, în orchestră și o parte solo recitativă, străpunsă de acorduri orchestrale. Cele două teme principale din violoncel au fost admirabil reliefate, fiind contrastante, prima temă sunând optimistă, iar a doua – lirică, cu câteva pasaje virtuozistice. Tempoul maiestuos și rapid a fost unil caracteristic finalului mișcării.
După deschiderea mai lirică a celei de-a doua mișcări, Intermezzo (Intermezzo: Andantino con moto – Allegro presto), conținutul muzical practic s-a tot intensificat. Linia melodică a violoncelului a sunat frumos pe fundalul delicat al acompaniamentului orchestral. Instrumentele de suflat din lemn sau intonat aproape transparent pe alocuri, iar acordurile din maniera pizzicato însoțitoare ale coardelor au ieșit în evidență la sfârșitul mișcării.
A treia mișcare, Introducere: Andante – Allegro vivace a fost structurată ca o scurtă deschidere pentru violoncelul solo în tempo moderat și cu un rondo vioi care a fost expus de aparatul orchestral. Partea de violoncel a fost viu colorată. În finalul concertului, Lalo a inclus tema din populara zarzuela Omul este slab (în limba spaniolă: El hombre es débil) de Francisco Asenjo Barbieri (1823-1894). Aceeași temă a fost folosită și de violonistul Pablo de Sarasate într-una din celebrele sale Habanere (nr. 2 din Op. 21), publicată în anul 1878, aproape imediat după concertul lui Edouard Lalo.
Din punct de vedere interpretativ dar și pedagogic, această lucrare este deosebit de importantă pentru dezvoltarea tehnicii mâinii stângi, precum și pentru construirea forței și rezistenței generale.
Prima mișcare a concertului a durat aproximativ 14 minute, ceea ce este mult mai mult decât o primă mișcare standard. Solista din Argentina a trebuit să cânte părți lungi și extinse, fără pauză.
A doua mișcare, Intermezzo a sunat în dese momente ca un dans spaniol. Mulți compozitori europeni, inclusiv Lalo, au împrumutat adesea muzică și stiluri din alte țări pe care le admirau. Demn de amintit e faptul că tatăl lui Lalo era om cu importanță și grade în armată și se aștepta ca fiul său să-l urmeze. Numai că,tânărul Edouard Lalo s-a răzvrătit și a plecat de acasă când era adolescent. Tema marșului din prima mișcare este oarecum de natură militară, posibil să fie un omagiu indirect adus tatălui său.
Lucrarea concertantă este scrisă de-a dreptul genial dintr-o perspectivă pur solistică,virtuozistică, deoarece prezintă atât majoritatea tehnicilor importante (articulație,schimburi ascendente,descendente,susținere pe arcuș în majoritatea modurilor de atac ale sunetului etc ), toate executate precis, în regim de mare viteză atât în registrul cel mai profund al instrumentului, cât și în cel mai acut, unul pe deplin strălucitor.
Lucrarea concertantă este de asemenea emblematică pentru repertoriul romantic și se potrivește bine tuturor intențiilor interpretative încadrate stilistic- cel mai probabil datorită faptului că Edouard Lalo a fost el însuși atât violoncelist, cât și violonist. S-ar putea observa însă o anumita lipsă de registre în duble-coarde pe toată întinderea concertului. Lalo trebuie să fi știut că, adăugând o altă coardă de vibrație, ar reduce rezonanța instrumentului la jumătate. Având în vedere această absență deliberată, violonceliștii s-ar putea gândi de două ori înainte de a adăuga vreun interval de cvintă „blocată” la începutul primei teme a acestui opus.
Astfel,Concertul lui Edouard Lalo în re minor pentru violoncel și orchestră este considerată atât o rapsodie pasională cu trimiteri din folclorul, cultura și inspirația hispanică, cât și o piesă de caracter cu preponderent caracter fantezist.Iar interpretarea solistei din Argentina -Sol Gabetta -a avut acea capacitate și exoresie adecvată, tipic romantice, cu tempo-urile pline vivacitate și cantilenele măiestrit redate, cu sensibilitate și sens artistic.
Se poate afirma că cest opus a devenit de la bun început un element de bază pentru violonceliști, din moment ce marele maestru,legendarul Pablo Casals a debutat cu interpretarea lui la Paris în anul 1899.A fost și continuă să fie o lucrare serioasă, menită să fie interpretată cu mare patos, profunzime și bogăție tonală, spre delectarea publicului prezent la Atheneul bucureștean în această după-amiază de 6 septembrie.
***
După o binemeritată pauză a urmat o versiune pe deplin originală dar și agreabilă a Simfoniei numărul șapte de Ludwig van Beethoven.
Supranumită de compozitorul german Richard Wagner „apoteoza dansului”, cea de-a șaptea simfonie în la major opus 92 se numără printre lucrările compuse,atunci când auzul beethovenian era unul afectat, din nefericire.
Premiera acestei simfonii a avut loc la un concert caritabil organizat în anul 1813 de către Johann Nepomuk Maelzel, destinat în exclusivitate soldaţilor răniţi într-unul din sângeroasele războaie napoleoniene.
Simfonia a avut un succes instant, din moment ce, lui Beethoven (aflat la pupitrul dirijoral),conform cronicarilor vremii- i s-a solicitat repetarea părţii a doua, cunoscută şi apreciată până astăzi.
Debutul simfoniei a fost unul deosebit, prin prezentarea de către titraţii muzicieni elveţieni a unei introduceri lente (Poco sostenuto). Aceasta a fost urmată de o secţiune dansantă cu tentă bucolică (Vivace). Dinamismul întrerupt de tonul sobru de marş funebru din incipitul Allegretto-ului s-a recâştigat treptat prin generarea unor variaţiuni pornind de la cea mai memorabilă şi obsesivă idee muzicală din toată simfonia.
În subsecţiunea Prestovam putut sesiza realizarea unui contrast major, prin înlănţuirea spontană, imprevizibilă şi constantă a unui scherzo energic cu un trio pastoral, în timp ce ultima parte, Allegro con brio a revenit într-un tur de forţă ce a culminat într-o coda cu accente monumentale.
Această versiune interpretativă a durat aproximativ patruzeci de minute, totul gravitând în funcție de tempo-urile inteligent alese cât și de omiterea repetițiilor din mișcările prime, a treia și a patra.
Lucrarea simfonică în ansamblu este cunoscută pentru utilizarea unor dispozitive ritmice care sugerează dansul, cum ar fi ritmul punctat și figurile ritmice repetate. De asemenea, este subtilă din punct de vedere tonal, folosind tensiunile dintre centrele tonale de La, Do și Fa. De exemplu, prima mișcare este în La major, dar are episoade repetate în Do major și Fa major. În plus, a doua mișcare este în la minor cu episoade în La major, iar a treia mișcare, un scherzo, este în tonalitatea Fa major.
Simfonia a Șaptea de Ludwig van Beethoven, poate mai mult decât oricare alta, a oferit tuturor celor prezenți la concertul susținut în Sala Mare a Ateneului Român un sentiment de adevărată bucurie și spontaneitate. Armoniile tonal-funcționale au avut darul de a inspira publicul meloman pe măsură ce majoritatea au fost purtați de un val de invenție inspirată, putând urmări și asculta muzica cu atenție.
Se pare că Beethoven însuși a vorbit despre această creație a sa cu afecțiune ca fiind „una dintre cele mai bune lucrări ale mele”. De aceea, peste mai bine de două sute de ani, ne putem întreba justificat…”cine suntem noi oare ca să-i contestăm propria opinie și judecată?”
Mi-au rămas adânc întipărite în minte cât și în partea sensibilă a sufletului momente extinse din interpretarea ultimei părți din mișcarea finală care s-a desfășurat într-un ritm irezistibil, continuum-ul sonor fiind absorbit de măiestria, de lejeritatea și totodată de bucuria pură a acestor muzicieni titrați care au oferit o veritabilă lecție de a interpreta una dintre cele mai cunoscute simfonii scrise vreodată.De aceea, mă bucur nespus că am putut asista la această versiune interpretativă de referință, în splendida sală a Ateneului Român.
Ropotele de aplauze au răsplătit atât cât se poate, nu așa cum se cuvenea, prestația solistei și în special a muzicienilor Filarmonicii Orchestrei din Basel,care au oferit reale momente de înălțare și delectare spirituală.
Mulțumind publicului, dirijorul și componenții Orchestrei de Cameră din Basel au oferit ca bis piesa Habanera de Emmanuel Chabrier.
***
Această cronică de concert a fost documentată și realizată de către Prof. Dr. Daniel Mihai, redactor al BP News.Toate drepturile rezervate!
Discussion about this post