CAMPANIA SPTFM: De ce nu fac românii sport? are o istorie a ei deja pe parcursul anului 2026. Emisiunile, producătorul, redactorul șef și realizatorii de la Sport Total FM au reușit să propună includerea orelor de Sport în educația obligatorie, în cadrul procesului de modificare al Legii Învățământului Preuniversitar Nr. 198/2023.
Inițiator al demersului public: Radio Sport Total FM
De ce este necesară această inițiativă? Începând cu 31 martie 2026, Sport Total FM desfășoară campania națională „De ce nu fac românii sport?”, un proiect editorial dedicat unei întrebări care privește sănătatea copiilor, educația, viitorul sportului românesc și felul în care societatea noastră înțelege rolul mișcării în viața de zi cu zi.
Prin emisiunile „Fluier Final” și „Execuții Matinale”, campania a adus în fața publicului sportivi de performanță, antrenori, medici, profesori, conducători de federații și alți specialiști care au vorbit despre cauzele sedentarismului, lipsa infrastructurii, costurile practicării sportului, dispariția spațiilor în care copiii se puteau juca și importanța educației fizice în școală:
„Școala este locul în care statul poate garanta tuturor copiilor un acces constant și organizat la educație fizică și sport. De aceea, considerăm că una dintre soluțiile care trebuie analizate și susținute legislativ este creșterea numărului minim de ore obligatorii de educație fizică și sport.
Ce se întâmplă în alte țări europene
Comparația cu alte sisteme de învățământ arată că educația fizică poate avea un loc consistent în programul școlar obligatoriu.
Franța oferă un exemplu clar. În învățământul primar sunt prevăzute trei ore de educație fizică și sport pe săptămână. În gimnaziu, elevii au patru ore în primul an și trei ore în ceilalți ani, iar în liceul general și tehnologic sunt prevăzute două ore săptămânal. Acest model arată că trei ore obligatorii reprezintă un obiectiv curricular concret, aplicat deja într-un sistem european de învățământ.
Spania are un sistem în care organizarea curriculumului este împărțită între administrația centrală și comunitățile autonome. Din acest motiv, numărul orelor de educație fizică poate varia. Un document comparativ al Comisiei Europene indică o medie de aproximativ două ore pe săptămână în învățământul primar și un prag minim de două ore obligatorii în învățământul secundar, potrivit situației descrise în acel document. Aceste date trebuie citite ținând cont de diferențele regionale și de anul de referință.
Germania face, de asemenea, din educația fizică o disciplină obligatorie atât în învățământul primar, cât și în cel secundar. Fiind un stat federal, Germania lasă landurilor competențe importante în organizarea programelor școlare. Profilul de țară al Organizației Mondiale a Sănătății din 2024 indică o medie de 1,5–2,25 ore pe săptămână în învățământul primar și de 2,25–4,5 ore în cel secundar. Intervalele reflectă diferențe între niveluri și reglementări regionale, nu o normă identică pentru toți elevii germani.
Aceste exemple nu înseamnă că sistemele europene sunt identice și nici că toate țările au același număr de ore. Ele arată însă că educația fizică obligatorie ocupă un loc important în curriculum și că alocarea a două, trei sau, în anumite clase și sisteme, patru ore pe săptămână este o realitate în Europa.
Propunerea noastră urmărește stabilirea unui standard național clar pentru România: minimum trei ore obligatorii de educație fizică și sport pe săptămână pentru fiecare clasă din învățământul primar, gimnazial și liceal, inclusiv învățământul profesional”.
Oameni intervievați în cadrul campaniei De ce nu fac românii sport:
Carmen Bunaciu – fostă înotătoare de performanță
Florin Bercean – antrenor de judo
Mihai Macovei – fost căpitan al naționalei de rugby
Eduard Novak – fost ciclist, fost ministru al Sportului
Antonio Amuza – sociolog
Constantin Schumacher – antrenor de fotbal, fost fotbalist
Carmen Tocală – președinta Federației Române de Baschet
Andreas Hniatuc – psiholog sportiv și educație sportivă
Dr. Alexandru Scafa Udriște – medic specialist în nutriție și boli metabolice
Florin Surugiu – rugbist
Alin Petrache – președintele Federației Române de Rugby
Adin Cojocaru – președintele Federației Române de Volei
Narcisa Lecușanu – fostă handbalistă, oficial sportiv în Federația Internațională de Handbal
Radu Voina – fost handbalist și antrenor
Ciprian Paraschiv – fost fotbalist, administrator sportiv, președintele Comisie pentru Sport
Gelu Duminică – sociolog
Costel Cernat – fost baschetbalist și profesor de educație fizică
Constantina Diță – campioană olimpică la maraton, președinte FR Atletism
Dr. Radu Țincu – medic primar ATI și toxicologie
Cristina Pîrv – fostă voleibalistă
Elisabeta Lipă – fostă canotoare, campioană olimpică, președinte FR Canotaj, fost ministru al ANS
Camelia Potec – campioană olimpică la înot, președinte FR NAtație
Ionel Melenco – decan al Facultății de Educație Fizică și Sport, Universitatea Ovidius
Cristian Popa – cadru universitar, educație fizică și sport
Gelu Duminică – sociolog
Cătălin Burlacu – fost baschetbalist
Arnold Anzik – specialist în educație și sport
Paul Barta – specialist în sport
Alexandru Matei – președintele Federației Române de Polo
Leonard Doroftei – campion mondial box
Corina Ungureanu – campioană europeană și mondială gimnastică
Larisa Iordache – campioană olimpică, europeană, mondială gimnastică
Ana-Maria Brânză – campioană olimpică, mondială și europeană scrimă
Adrian Bumbescu – antrenor fotbal, fost câștigător al CCE cu Steaua în 1986
Dr. Șerban Damian – nutriționist sportiv
Ana Maria Necoară – director CSM Brăila
Gabriela Szabo – fost ministru al MTS, fostă atletă, campioană olimpică
Vasile Stângă – fost handbalist și antrenor
Mihai Covaliu – fost scrimer, președintele Comitetului Olimpic și Sportiv Român
Gabi Manu – antrenor fotbal și fost fotbalist
Mihai Teja – antrenor fotbal
Vasile Câtea – președintele FR Box
Florentin Pera – antrenor handbal
Eugen Neagoe – fost fotbalist, antrenor fotbal, fost secund echipa națională
Edi Iordănescu – antrenor, fost selecționer
Marian Drăgulescu – campion olimpic, mondial și european gimnastică
Alin Stoica – fost fotbalist
Diagnosticul celor care cunosc fenomenul: am pierdut maidanele, am abandonat educația fizică și am lăsat performanța pe umerii familiilor
Sportul românesc nu duce lipsă de explicații, ci de soluții. Campioni, antrenori, medici și oameni care conduc federații au vorbit, în campania Sport Total FM, despre motivele pentru care românii se îndepărtează de mișcare. Din declarațiile lor se conturează imaginea unui sistem care a pierdut legătura cu școala, cu familia și cu propriile comunități. Înainte să ne întrebăm de ce nu mai producem campioni, ar trebui să ne întrebăm unde au dispărut copiii care, odinioară, umpleau terenurile de cartier.
România își amintește cu nostalgie de marile sale generații sportive, de medaliile olimpice, de campionii care au dus tricolorul pe podium și de sportivii care au transformat o disciplină într-un motiv de mândrie națională. Numai că nostalgia nu ține loc de strategie, iar amintirile nu pot construi terenuri, bazine sau săli de sport. Între România care a produs campioni și România care încearcă să-și convingă propriii copii să facă mișcare s-a căscat o prăpastie pe care nu o putem acoperi doar invocând talentul sau vremurile bune.
Campania „De ce nu fac românii sport”, realizată de Sport Total FM în emisiunile „Fluier Final” și „Execuții Matinale”, a adunat opiniile unor oameni care cunosc fenomenul din interior. De la vicecampioana olimpică Violeta Beclea-Szekely și fosta gimnastă Corina Ungureanu până la antrenorii Mihai Teja și Petre Grigoraș, de la președinți de federații până la medicul nutriționist Șerban Damian, răspunsurile diferă în nuanțe, dar se întâlnesc într-un punct esențial: problema nu poate fi pusă exclusiv pe seama comodității individuale. În spatele copilului care nu mai aleargă se află o familie, o școală, o infrastructură și un sistem care ar trebui să-i ofere posibilitatea de a face sport.
Maidanele au dispărut, iar odată cu ele s-a pierdut și o formă de educație
Sport Total FM a precizat:
„Poate că una dintre cele mai puternice imagini ale sportului românesc este cea a copilului care ieșea din casă cu mingea sub braț și se întorcea seara, după ore întregi de fotbal, alergare și joacă. Nu avea nevoie de academii costisitoare, de echipamente sofisticate sau de programe complicate. Avea nevoie de un spațiu, de alți copii și de libertatea de a se juca.
Mihai Teja vorbește despre dispariția acestor locuri și despre transformarea sportului într-o activitate pentru care trebuie să plătești. În opinia antrenorului, terenurile fabricilor, maidanele și spațiile libere reprezentau o infrastructură informală, dar extrem de importantă. Acolo se formau deprinderile, se descoperea pasiunea și, uneori, apăreau primele semne ale unui viitor fotbalist.
Astăzi, accesul la un teren poate însemna taxe, echipament, deplasări și alte cheltuieli pe care nu toate familiile și le permit. Teja atrage atenția că multe cluburi private au costuri ridicate, iar alternativa oferită de tehnologie devine, pentru copilul rămas fără un spațiu de joacă, mult mai comodă.
Petre Grigoraș observă o altă schimbare: felul în care copiii se raportează la fotbal și la idolii lor. Antrenorul vorbește despre generații preocupate de imaginea vedetelor, de mașini, tatuaje și bani, în timp ce munca necesară pentru a ajunge la nivelul acestora trece în plan secund. Înainte, copiii discutau ore întregi despre echipe și jucători; acum, contactul cu fotbalul poate rămâne la nivelul rețelelor sociale și al spectacolului din jurul sportivilor. Nu este vorba despre o condamnare a tehnologiei, ci despre o schimbare a priorităților. Telefonul nu este vinovat pentru dispariția terenului de lângă bloc, dar devine o alternativă atunci când terenul nu mai există, accesul costă prea mult sau nimeni nu mai încurajează copilul să iasă afară.
Alin Stoica, fostul internațional român, privește lucrurile și prin comparație cu țările în care locuiește sau pe care le cunoaște. În Belgia, Olanda și Elveția, spune el, oamenii folosesc bicicleta, aleargă și au la dispoziție parcuri și spații în care pot practica sport. Fostul fotbalist nu pretinde că are toate explicațiile pentru situația din România, însă subliniază importanța educației și a obișnuinței de a face mișcare. În fond, sportul nu începe cu un contract de profesionist și nici cu o medalie. Începe cu plăcerea de a alerga, cu mingea împărțită între prieteni și cu un copil care descoperă că mișcarea face parte din viața lui.
Școala, locul în care sportul ar trebui să fie o normalitate
Dacă familia și comunitatea reprezintă primul contact cu mișcarea, școala ar trebui să fie locul în care această deprindere se consolidează. Numai că, din declarațiile invitaților campaniei, reiese că educația fizică nu beneficiază întotdeauna de importanța pe care ar trebui să o aibă.
Mihai Duță, vorbind despre situația rugbyului și a sportului românesc, pune accentul pe educație și pe lipsa unei preocupări constante pentru sănătatea copiilor. El consideră că părinții nu mai privesc sportul ca pe o componentă esențială a dezvoltării, iar această schimbare se reflectă în baza de selecție și, ulterior, în performanță.
Duță face și o comparație incomodă: România are probleme nu doar în ceea ce privește participarea la sport, ci și în raportarea la lectură. În opinia sa, ambele situații indică o problemă mai largă de educație și de priorități sociale. Sportul nu poate fi desprins de felul în care o societate își crește copiii și de ceea ce consideră important pentru dezvoltarea lor.
Inocențiu Voinea merge mai departe și critică modul în care educația fizică a fost tratată în școală. El vorbește despre lipsa unei culturi autentice a mișcării și despre orele de sport care, în prea multe situații, nu au devenit o experiență educațională reală. În opinia sa, copiii trebuie să învețe deprinderi fundamentale, inclusiv să alerge corect, să-și coordoneze mișcările și să-și dezvolte motricitatea. Voinea susține și ideea unei ore de mișcare fizică în fiecare zi, insistând asupra rolului școlii în formarea unor obiceiuri sănătoase. Tot el atrage atenția că legislația privind deschiderea curților școlilor pentru comunitate nu este aplicată corespunzător. Este o observație importantă: uneori, infrastructura există, dar nu este folosită în beneficiul copiilor.
Adin Cojocaru, președintele Federației Române de Volei, observă că ne-am îndepărtat de ceea ce ar trebui să fie firesc pentru un copil: joaca. Programul încărcat, preocupările suplimentare și reducerea timpului petrecut în aer liber limitează oportunitățile de mișcare. Două ore de educație fizică pe săptămână nu pot înlocui experiența acumulată prin joacă liberă, constantă, alături de alți copii.
Aici se află una dintre contradicțiile sistemului: ne dorim copii sănătoși, disciplinați și capabili să performeze, dar nu le oferim întotdeauna timpul, spațiul și experiențele prin care să-și dezvolte aceste calități.
Sportul de masă și performanța nu pot fi despărțite
Violeta Beclea-Szekely, vicecampioană olimpică la Sydney, privește problema din perspectiva unui sport care cere ani de muncă și o bază largă de practicanți. În analiza sa, una dintre marile rupturi ale ultimelor decenii este dispariția traseului care ducea copilul de la joaca din cartier la sportul organizat și, pentru cei talentați, la marea performanță.
Ideea este fundamentală: sportul de masă și sportul de performanță nu sunt două lumi concurente. Ele se susțin reciproc. Cu cât mai mulți copii au acces la mișcare, cu atât există șanse mai mari ca unii dintre ei să descopere un sport pe care să-l practice cu pasiune și, eventual, să ajungă la nivel înalt.
Fără o bază largă, selecția devine mai dificilă. Fără acces la cluburi, antrenori și infrastructură, talentul poate rămâne nedescoperit. Iar fără campioni care să inspire generațiile următoare, sportul pierde o parte din capacitatea sa de a atrage copiii.
Corina Ungureanu, fostă gimnastă de talie mondială și antrenoare de copii, nu reduce situația la o singură cauză. Ea vorbește despre acumularea unor probleme mici, care, împreună, au ajuns să afecteze întregul sistem. În gimnastică, observă o diferență între numărul copiilor care practică forme de inițiere și capacitatea de a transforma această participare în performanță.
Ungureanu insistă asupra investițiilor în infrastructură și asupra pregătirii oamenilor care lucrează cu tinerii. Pentru performanță este nevoie de resurse, de antrenori bine pregătiți și de un proces de dezvoltare construit în timp. Talentul poate deschide o ușă, dar nu poate susține singur întregul drum.
În aceeași direcție merge și Vasile Câtea, președintele Federației Române de Box, care descrie dificultățile întâmpinate de cluburi și de antrenorii din teritoriu. Problemele de finanțare și remunerarea slabă a antrenorilor pot afecta direct capacitatea de a atrage și păstra sportivi.
Când cluburile nu au resurse suficiente, când antrenorii sunt puțin recompensați pentru munca lor și când copiii nu beneficiază de condiții adecvate, consecințele nu apar doar în clasamente. Ele se văd în numărul celor care renunță înainte de a avea șansa să-și descopere potențialul.
Banii, infrastructura și responsabilitatea statului
Emilian Hulubei, președintele AFAN, formulează una dintre cele mai dure critici la adresa modului în care este administrat sportul. El invocă lipsa personalului specializat, insuficiența investițiilor în sportul de masă și reducerea orelor de educație fizică, în locul extinderii lor.
În opinia sa, sportul are o funcție care depășește rezultatul de pe tabelă. Înseamnă sănătate, comunicare, disciplină și educație prin mișcare. Dacă aceste beneficii sunt ignorate, societatea pierde un instrument important pentru dezvoltarea copiilor și pentru prevenirea problemelor de sănătate.
Hulubei critică și situațiile în care funcții importante din sport sunt ocupate de persoane fără pregătire adecvată. Mesajul său este că administrarea sportului nu poate fi tratată ca o activitate pentru care competența este opțională.
Ciprian Paraschiv, în discuția despre sport și sănătate, atrage atenția asupra problemelor de obezitate și asupra dificultăților cu care se confruntă tinerii care încearcă să ajungă la performanță. El aduce în discuție și efectele regulilor și deciziilor instituționale asupra șanselor oferite sportivilor români.
În cazul infrastructurii, Mihai Teja oferă o imagine foarte concretă: dacă un copil trebuie să plătească pentru a avea unde să joace, posibilitatea de a practica sportul depinde tot mai mult de veniturile familiei. Cluburile private pot avea un rol important, însă nu pot înlocui singure o rețea accesibilă de baze sportive și programe pentru copii.
Același principiu apare în declarațiile Violetei Beclea-Szekely și ale Corinei Ungureanu. Performanța are nevoie de investiții, dar primul pas este asigurarea accesului la mișcare. Nu poți construi o bază solidă pentru sportul de elită dacă participarea de masă rămâne limitată de costuri, distanțe sau lipsa spațiilor adecvate.
Statul nu poate produce campioni prin decret. Poate însă să creeze condițiile în care copiii să aibă șansa de a deveni sportivi, fără ca veniturile părinților să decidă din start cine își permite să continue.
Telefonul nu este singurul vinovat
În multe dintre intervențiile din campanie apare aceeași imagine: copilul cu telefonul sau tableta în față, sedentar, departe de terenul de sport. Este o realitate pe care invitații nu o ignoră, dar explicațiile lor arată că tehnologia reprezintă doar o parte a problemei.
Lucian Bute îndeamnă părinții să limiteze timpul petrecut de copii în fața gadgeturilor și să-i încurajeze să iasă afară, să se joace și să facă mișcare. Larisa Iordache vorbește despre tentația confortului pasiv și despre dificultatea de a face primul pas către o activitate fizică regulată. Pentru fosta gimnastă, sportul poate contribui la o stare de spirit mai bună, la sănătate și la dezvoltarea echilibrului fizic și psihic. Ea subliniază că gimnastica nu trebuie privită exclusiv ca o cale către medalii, ci și ca o formă de mișcare care oferă deprinderi utile pentru alte activități.
Însă tehnologia este prezentă și în țările în care oamenii fac mai mult sport. Așa cum observă Mihai Duță, telefoanele și tabletele nu au împiedicat alte societăți să dezvolte obiceiuri sănătoase. Diferența nu se explică doar prin existența gadgeturilor, ci și prin infrastructură, educație, acces și felul în care sportul este integrat în viața de zi cu zi.
Nu putem cere copiilor să aleagă mereu mișcarea dacă mediul din jurul lor îi împinge către sedentarism. Avem nevoie de terenuri accesibile, de profesori implicați, de cluburi care pot primi copii cu posibilități financiare diferite și de părinți care înțeleg că sportul nu este doar o activitate suplimentară, ci o investiție în sănătate.
Medicul vede ceea ce sportul și școala nu pot rezolva singure
Dr. Șerban Damian, nutriționist sportiv, face o distincție importantă între sportul organizat și mișcarea de zi cu zi. Nu toată lumea trebuie să ajungă într-un club sau să practice un sport de performanță, dar fiecare persoană are nevoie de activitate fizică regulată.
Mersul pe jos, folosirea corpului în activități obișnuite și reducerea sedentarismului sunt componente importante ale unui stil de viață sănătos. Mișcarea nu trebuie să înceapă cu un abonament costisitor sau cu un program de antrenament complicat.
Această perspectivă completează declarațiile sportivilor și antrenorilor: discuția despre performanță nu trebuie să eclipseze obiectivul mai larg al sănătății publice. O țară în care mai mulți oameni se mișcă regulat are o bază mai bună pentru dezvoltarea sportului, dar și pentru prevenirea problemelor asociate sedentarismului.
Dacă un copil nu ajunge campion, asta nu înseamnă că sportul a eșuat în cazul lui. Dacă a învățat să fie activ, să lucreze în echipă, să respecte reguli și să-și îngrijească sănătatea, beneficiile sunt deja importante.
Nu putem continua să ne mirăm de rezultate fără să ne uităm la cauze
Declarațiile adunate în campania „De ce nu fac românii sport” conturează o problemă care nu poate fi rezolvată printr-o singură măsură. Dispariția terenurilor de cartier, accesul costisitor la cluburi, educația fizică tratată superficial, lipsa investițiilor și dificultățile din formarea antrenorilor se alimentează reciproc.
Copilul care nu are unde să se joace ajunge mai greu la un club. Cel care ajunge la un club poate renunța dacă familia nu mai poate susține cheltuielile. Iar cel care are talent poate rămâne nedescoperit dacă nu există o bază largă de practicanți și un sistem de selecție funcțional.
De aceea, întrebarea nu ar trebui să fie doar de ce nu mai fac românii sport, ci și ce face România pentru ca sportul să fie accesibil. Câte curți de școli sunt deschise după ore? Câte comunități au terenuri în care copiii pot juca fără costuri prohibitive? Cât de mult contează educația fizică în programul școlar? Cât de bine sunt pregătiți și plătiți oamenii care lucrează cu tinerii?
Răspunsurile invitaților arată că problema nu ține de lipsa unor soluții imaginabile, ci de dificultatea de a le transforma în politici coerente și în investiții susținute.
România nu poate trăi la nesfârșit din amintirea campionilor săi. Nici nu poate cere următoarei generații să repete performanțele trecutului fără să-i ofere condiții adecvate. Sportul începe cu o minge, un spațiu sigur și un adult care încurajează copilul să se miște. Continuă cu școala, cu familia, cu antrenorul și cu instituțiile care înțeleg că sănătatea și performanța nu se construiesc peste noapte.
Poate că acesta este adevăratul diagnostic al campaniei: România nu duce lipsă de copii care ar putea descoperi bucuria sportului, ci riscă să piardă prea mulți dintre ei înainte să aibă ocazia să o descopere. Iar atunci când ne vom întreba din nou unde sunt campionii, va trebui să ne amintim că, înainte de medalii, au existat copii care au avut nevoie de un teren, de un profesor și de șansa de a începe”.
De la campania Sport Total FM la o inițiativă legislativă pentru trei ore obligatorii de educație fizică și sport pe săptămână
Solicitarea adresată Parlamentului României
Sport Total FM, prin reprezentanții campaniei „De ce nu fac românii sport?”, Narcis Drejan și Daniel Nazare, solicită sprijinul parlamentarilor pentru transformarea acestui demers public într-o inițiativă legislativă concretă:
„Solicităm identificarea și susținerea unei soluții legislative prin care Legea învățământului preuniversitar Nr. 198/2023 să fie modificată, astfel încât să se instituie un număr minim de 2 sau 3 ore obligatorii de educație fizică și sport pe săptămână pentru fiecare clasă din învățământul primar, gimnazial și liceal, inclusiv învățământul profesional.
Solicităm ca propunerea să fie asumată de parlamentari, depusă potrivit procedurilor legale și supusă dezbaterii în Camera Deputaților, cu implicarea comisiilor parlamentare competente în domeniul învățământului, sportului și finanțelor.
Considerăm necesar ca inițiativa să fie însoțită de un calendar realist de implementare, de o evaluare a necesarului de profesori calificați, de măsuri pentru îmbunătățirea infrastructurii sportive școlare și de identificarea resurselor bugetare necesare. Creșterea numărului de ore trebuie să fie însoțită de condițiile care permit desfășurarea lor efectivă, în siguranță și în mod incluziv.
Întrebarea „De ce nu fac românii sport?” nu poate primi un răspuns simplu și nici nu poate fi rezolvată printr-o singură măsură. Dar școala este unul dintre locurile în care statul poate începe să schimbe lucrurile, oferindu-le copiilor timp, îndrumare și acces la mișcare, indiferent de posibilitățile materiale ale familiilor lor. Campania Sport Total FM a deschis o dezbatere publică despre această problemă. Următorul pas este ca dezbaterea să ajungă în Parlament și să fie analizată în vederea unei soluții legislative.
2 sau 3 ore obligatorii de educație fizică și sport pe săptămână pentru fiecare clasă din învățământul primar, gimnazial și liceal reprezintă obiectivul concret pe care îl propunem spre analiză și susținere parlamentară. Mai multă mișcare în școli înseamnă o șansă mai mare pentru fiecare copil de a crește sănătos, de a descoperi sportul și de a-și forma deprinderi care îl pot însoți toată viața. Sport Total FM își asumă continuarea acestui demers public și susținerea lui prin dialog, argumente și implicare civică, în speranța că întrebarea de la care a pornit campania va contribui la o schimbare reală în educația românească”.
Discussion about this post