Cum se ştie din istorie, cetăţile (ştrămoşii oraşelor de azi) erau apărate de zidurile durabile pe crenelurile cărora se aflau soldaţi buni trăgători (cu arcul şi catapulta, cu flinta şi butoiul de păcură fierbinte, cu tunul şi mitraliera), dar şi de şanţurile înconjurătoare, pline cu apă, peste care era o odisee să treci sub semănările de moarte ale apărătorilor.
Să ne-nchipuim şi azi că un stat (cel mai puternic, format din 50 de state unite) ca locuind într-o uriaşi cetate aproape inespugnabilă fiindcă este înconjurată de ape, inclusiv de Marile Lacuri şi Alaska la Nord, ca şi de Golful Mexic la Sud. În rest, dinspre punctele cardinale de unde ar putea veni pericolele majore, cele două mari… gârle, cele mai mari ale planetei, Atlanticul şi Pacificul.
Astfel stând lucrurile acasă, e cazul să vedem lucrurile în sat. Mă refer la satul planetar al americanului Marshal McLuhan. Fiindcă (deşi nu o spun, cum făcuse Hitler) nevoia de spaţiu vital este evidentă, unchiul Sam a părăsit cetatea şi, la fel ca strămoşii lor (neam de strânsură europeană, cum se spune) care alergau după aur prin vestul sălbatic, yankeii de azi (mai marii şi mai tarii lumii) aleargă în tuspatru zări, mai ales spre Est, silindu-se să exporte democraţie, supremaţie, interes, strategie militară contra energie, materii prime, piaţă ieftină şi desigur fonduri pentru conturi. Nu spun o noutate, iar dacă ar fi fost altcineva (cum, de altfel este China!) ar fi făcut acelaşi lucru. Nu se mai poate reîmpărţi lumea (chit că şi acest tabu a devenit relativ), dar se pot reaşeza sferele de influenţă, marile pieţe strategice, se pot ridica noi ziduri anti-migraţie, dar şi fâşii al delimitărilor, ale zonelor demilitarizate, adică tot atâtea ruine ale Războiului Rece. La toate aceste aspecte terestre concură cu brio umerii maritimi sau cosmici puşi în favoarea uriaşului „ogar cenuşiu” care bântuieşte lumea.
Dovadă că de la Debarcarea din Normandia şi după participarea la hăcuirea lumii post-belice alături de liderii englez şi rus, America a devenit nomber one al umanităţii o reprezintă şi faptul că bunicii şi părinţii noştri au strigat cu foc şi au sperat din răsputeri să vină americanii să ne scape de lagărul socialist cu jugul lui roşu al spolierilor sovromiste şi frăţiei punitive a celui mare din familia URSS şi a sateliţilor ei. După ce s-a creat (tot de către cei de care fu vorba – cei ce ne furnizau lumina sadoveniană de la Răsărit şi cei din Occidentul „putrefact” cere ne furnizau speranţe prin amestecul agenturilor în sistemul ceauşist – plus alţi „prieteni” europeni!) breşa din decembrie 1989, până la sosirea chemaţilor şi aşteptaţilor n-au mai fost decât câteva aranjamente de protocol numite parteneriate, acces în NATO (structura beligenă de elită condusă de SUA), primire în UE, mai puţin în Schengen), baze militare, scuturi defensive. Despre reciprocitatea la sosire, cazare, deconturi, costuri, cedări – inclusiv de suveranitate, de resurse, de elemente manageriale, strategii comerciale, raporturi diplomatice – nu mai vorbim că viza pentru America rămâne un vis coşmăresc româno-atlantic.
Aşadar, politica extensiei tantaculare a cefalopotului ale cărui tentacule sunt statele europene occidentale puternice de la Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania, la Portugalia, Olanda, Belgia, Turcia şi, pentru a nu spune România, Polonia, Cehia ori Ţările Baltice, a urmat practica strategică de tip „pas cu pas” (sintagmă cunoscută şi invocată şi-n Carpaţi de prezidentul euro-atlantic K.W.I!), ajungându-se la situaţia tensionată pe care n-ar trebui s-o mai invocăm din motive de evidenţă şi redundanţă, când NATO (citeşte SUA!) a ajuns la poarta „raiului socialist de mai ieri”, … curtând Rusia lui Putin via Ucraina pro-americană după reuşita maidaneză de la Kiev (încă din 2014) ceea ce ar fi determinat mutarea riscantă a recuperării Crimeii ţariste înstrăinate de fostul lider poststalinist al URSS, „ucrainianul” Hruşciov. Fitilul dombasian era aprins, iar pasul peste Kerci a fost picătura ce a umplut paharul cu praf de puşcă, dând astfel apă la moară Occidentului. Gestul auto-mutilator al Kremlinului a continuat prin cel sinucigaş din ziua de Dragobete ’22, cum se spune datei 24 februarie în România, nu îndeajuns judecat şi pripit pus în practică printr-o „operaţiune specială” eşuată într-un război de uzură în care Ucraina oferă teritoriul şi carnea de tun, iar Occidentul armamentul şi îndemnul la luptă.
Adevărul adevărurilor este că interesul general este circumscris interesului SUA pus în practică de democratul Biden şi cimotiile ori aliaţii săi (cum suntem şi noi) iar scopul final este ca NATO să-şi mute graniţele „defensive” ale flancului estic cât mai spre inamicul principal rus (dar şi spre cel virtual gen Popularele China şi Coreea, precum şi eventual, India), şi teritorial prin uriaşul şi eficientul „ambreiaj” numit Ucraina, ca să nu mai vorbim de „opţiunile” rapide de a accede în NATO a neutrelor Finlanda ori Suedia, dar şi tactic, prin realizarea cleştelui în care să strângă şi să constrângă „imperialista” Rusie să revină (lingându-şi rănile, plângându-şi morţii şi regretând pierderile colosale de tehnică de… ultimă generaţie) în spaţiul său restrâns deşi visează la cel (vital) stalinist sau ţarist cum s-a şi exprimat liderul Vladimir Vladimirovici, numind destrămarea Uniunii Sovietice drept cea mai mare greşeală a Moscovei.
Fiindcă nu e uşor, Rusia nefiind înfrântă niciodată în istorie (cum se şi laudă fostul kaghebist care o conduce azi) şi că nu are de gând să aplece steagul (ar fi cea mai ruşinoasă înfrângere pentru ţara cu cea mai mare suprafaţă şi cel mai mare stat nuclear al lumii, situaţie în care nu vreau să mă gândesc la reacţia atomică a leului rănit de moarte!) Statele Unite şi aliaţii lor (căci aici doream să ajung) pe lângă înarmarea fără precedent la „cererea disperată” a lui Zelenski, practică şi o consolidare pe aliniamentul ţările Baltice, Polonia, România, Bulgaria de-a dreptul inespugnabilă. Bazele militare, forţa de elită, avioanele de poliţie aeriană, flota de atac aerian şi maritim, sunt la post şi-s operate de mii de specialişti în uniforma US Army.
Pentru cei cu ochii prea larg deschişi se mai aruncă şi praf (că învăţământul în limba natală, stăpânirea de teritorii româneşti, furnizarea de cereale modificate genetic sau iradiate şi declanşare de acţiuni criminale pentru fauna rezervaţiei naturale europene din Delta Dunării) subliniindu-se că astea sunt dovezi al replicii neprietenoase la adresa noastră care le-am primit refugiaţii şi i-am tratat omeneşte, deşi mulţi au venit cu limuzine luxoase având portbagajele tixite de valori şi valută cheş, iar alţii se dedau la infracţiuni în cârdăşie cu interlopii noştri. Toate astea (culminând cu dosarul Canalul Bâstroe) abat atenţia, deschid supapa de supra-plin a poporului iritat şi, pentru a nu fi nevoie de o acţiune brutală gen explozia conductelor de gaz din Marea Nordului, se pun la treabă influecerii, rezistacii, televiziunile sienenizate şi clocotul se estompează. La fel ca-n vremea pandemiei cu sinteticul (după ultimele cercetări) Covid, unde vacciniada s-a dovedit un fâs cu succes financiar garantat, şi acum acţiunile americanilor chemaţi, sosiţi, primiţi şi instalaţi la butoanele Cobaiadei carpato-danubiano-pontice, sunt în toi, cu originalitate, îndrăzneală, succes. Nu există acţiune planetară de amploare (aşa cum nu lipseşte, în comerţul planetar cu ştifturi şi sclipici, eticheta made in China) fără să poarte amprenta, girul, aportul american îmbelşugat. De pildă, de unde până mai ieri se credea că e vorba de propagandă rusă, azi nu se mai ascunde faptul că adâncirea (care a fost deja „decretată” nepericuloasă!) a canalului litigios poartă gir SUA (via gir Preşedinţia, Guvernul şi Externele de la Bucureşti!), iar pe cale de consecinţă, dacă ar mai fi fost nevoie, se creează premisele de spaţiu pentru amplasarea unei baze militare NATO în Deltă. Nu în Ucraina, nici în Moldova, ci în România care e ţară membră a Tratatului. De ce în acel loc? Se poate răspunde şi sec: D-aia! Dar se vede că apropierea de graniţa rusă (cea de acum, dar mai ales cea pe care şi-o doreşte Ivan cu Odesa şi Transnistria la pachet) a rachetelor americane pune la grea încercare Armata Roşie care, şi aşa s-a dovedit, un fel fiu rătăcitor al URSS, ca să nu spun o epavă a celei mai de temut forţe militare cândva. Asta e tot şi clar ca bună ziua. Şi, vorba ceea, pentru noi e de bine. De bine rău, ca să folosesc superlativul rural.
Personal regret (am mai păţit-o mergând pe meleagurile natale pe unde am păscut caprele, când am dat peste un gard, un bodyguard şi o pancartă: Proprietate privată, domeniu NATO) că n-am să mai pot merge (ca cetăţean UE) de voie la pescuit sau doar la căscat gura prin acel monument al naturii, cu grinduri şi canale, cu păsări şi jivine, fără să fiu somat, oprit, întors din drum sau, dacă am proasta inspiraţie să scot vreo vorbă rusească (dacă tot am făcut această limbă din cursul primar până la cel de înaltă şcoală de război!) să mă trezesc, vorba unei femei a politichiei noastre liberale, mort.
Dacă a reieşit că eu (chiar şi ca lider de partid suveranist, cum e Partidul Neamul Românesc!) sunt de acord cu ceea se se-ntâmplă (ignorându-se chiar şi dreptul la referendum, chit că şi acea consultare în probleme majore de statalitate, acţiuni militare, gestiune avuţie naţională, relaţii cu vecinii etc. poate fi zadarmică, la fel cum e rezultatul reducerii numărului de parlamentar rezultat prin referendum!) precizez sec că nu sunt. Dar, cum este în democraţia şi libertatea în care mai cred, dacă e vorba de majoritate mă supun. Majoritatea neamului meu nu a aleşilor acestuia, care au votat destul de neinspirat până acum, dar care sper s-o facă acum în cunoştinţă de cauză. (01.03.2023)
Gl. bg. (ret.) prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU
Vicepreşedinte Partidul Neamul Românesc
Discussion about this post