Mi-amintesc că-n timpul moşirii actualei Constituţiei, chiar când fătul democraţiei şi-a arătat capul (adică Titlul I, Art 1) în sala de şedinţe din fosta „odioasă” (apud Mircea Dinescu şi alţi revoluţionari anticeauşişti) clădire numită Casa Poporului, parlamentarii partidului coagulat (ilegal!) pe criterii etnice, care se află azi la guvernare (cum s-au aflat mereu, senatorii şi deputaţii UDMR fiind diferenţa specifică pentru ca perdanţii să rămână în opoziţie, iar câştigătorii să treacă la butoane fără emoţii, după alegeri) au explodat, nemulţumiţi de cvintetul de realităţi care definea statul român drept naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
De atunci, cum şi în trecutul dictatorial, şi până azi, aceiaşi români (de etnie maghiară şi, unii, cu cetăţenie şi a Ungariei!), plus şi alţi convivi (mai ales românaşi get-beget) strâmbă din nas când vine vorba că a fi patriot într-un stat naţional, înseamnă a fi, potrivit Legii fundamentale, naţionalist. Asta nu înseamnă că trebuie să fii identificat, via reichul german condus de naţionaliştii (naziştii) hitlerişti, nici cu extremiştii ce exacerbează asemenea sentimente, cum au făcut-o la un moment dat, sărind calul, legionarii români. Deloc. A fi naţionalist înseamnă a pune patria ta şi iubirea sfântă faţă de glie şi de eroii de sub ea, faţă de meleag moştenit de la strămoşi şi faţă de porunca patriotică a neamului românesc, mai presus de orice sentiment, ce poate fi (şi este, dat fiind statutul euro-atlantic al României) complementar cu apărarea şi respectul democraţiei şi a altor valori europene, dar nu la fel de nespecific, impopular şi pernicios, dictate şi impus dintr-un centru de putere continentală, ca odinioară, internaţionalismul proletar ori socialist condus de la Moscova.
Poate şi de aceea (dar mai ales că unele state şi în ultimul timp şi România, după blamatul şi… abandonatul sistem colonial, „cotizează” în vederea obţinerii unor facilităţi – de apărare, mai ales! – cu coltuci de teritoriu, adică, aşa cum ne-nvăţa preşedintele de tristă faimă, navigator în ape tulburi care i-au înghiţit flota patriei, să cedăm suveranitate contra securitate!) partidele naţionale (precum Neamul Românesc) au devenit mai explicite şi a-şi defini şi milita pentru un scop major – suveranitatea şi independenţa patriei – formează aşa zisul pol-alternativă al suveranismului. Social-democraţia, creştin-democraţia, unitatea-democratică, liberal-democraţia rămân ţeluri dezirabile, dar partidele ce-şi asumă strategia politică a viabilizării lor, nu reuşesc, exact din cauza carenţelor de democraţie relaţională, libertate acţională, legalitate şi transparenţă, a autoritarismului şi amatorismului (uneori chiar a analfabetismului funcţional), să se impună şi să fie garanţii principiilor democratice şi ai prevederilor constituţionale. Ingerinţele externe şi „ochiul dracului” fac din acei aleşi nişte marionete etranjere sau nişte capcanaţi în propriile slăbiciuni.
Suveraniştii nu acceptă politica de dictat, practicată sub masca ajutoarelor, recomandărilor, protocoalelor, care, în final, escamotează interesul naţional în favoarea propriilor avantaje şi interese. Suveranitatea de azi a început să semene, în practica managerilor destinului naţional, cu libertatea de acţiune mascată, gen lătratul câinilor într-o cuşcă largă, încăpătoare, unde primesc hrană din belşug şi jurul cărora se plimbă alte jivine, potăi, javre, aşa încât toate patrupedele se cred libere. Libertate a lanţului lung, a coliviei aşezate în pădure unde se aude trilul păsărilor captive sau a acvariului cufundat în apa mării, aşa încât tuturor peştilor şi vietăţilor adâncurilor li se pare că trăiesc în aceleaşi condiţii. E vorba de un fel de dresaj, un experiment al cobailor care se obişnuiesc cu-nţepăturile în schimbul hranei îndestulătoare. Libertatea şi indepandenţa, prin lipsa de practicare şi recurs la ele, devin indezirabile sau apanaj al susnicilor, ca să nu spun stăpâni de sclavi, liderii de metropolă în raport cu colonia, sau pur şi simplu partenerii strategici care seamănă cu fraţii mai mari. Autoguvernarea, autohtonitatea, gestionarea liberă şi independentă a interesului, politicii, resurselor, tradiţiilor, limbii, culturii, apărării, mediului, agriculturii, transporturilor, credinţelor, artei, sportului (ca să aleg, după hachiţa dată de numărul literelor din nume şi a celor din botezul numeroaselor cărţi publicate) doar 13 repere nu ne mai aparţin decât ca elemente de sforărie cum se zice jocului de marionete.
Revenirea la tradiţional şi original, respectare asumărilor euro-atlantice prin raportare la naţional (la opţiunea populară exprimată prin referendum, după caz), împrumutul critic din oferta externă, prioritizarea muncii şi produselor acestei munci pe piaţa naţională cu precădere ale românilor, nu a străinilor în detrimentul şi falimentarea acestora şi alungare în exodul migraţionist care contribuie la prosperitatea şi bunăstarea altora nu a noastră şi, mai ales, a copiilor românilor, promovare strategiilor suveraniste curajoase, parteneriale, egale nu inchizitoriale sau punitive, mai ales în raport cu cei ce ne sunt (e drept chemaţi) musafiri, dar nu stăpâni. Cu atât mai mult că noi, peste Atlantic n-avem acces, in vizită de reciprocitate fără umilitoare vize.
Nici în rândul forţelor iubitoare de dreptate şi lege, de curăţenie morală şi bine colectiv, de pământ străbun şi neam românesc nu s-a coagulat, pe criterii de încredere nu suspiciune, valoare nu veleitarism, experienţă nu liber arbitru, unitate nu dezbinare, nu există acea coeziune şi omogenitate de idei şi acţiune, şi s-au focalizat toate vrerile şi efortul spre personalităţi distincte şi credibile, din care să se aleagă lideri răzbătători şi dibaci, pasionaţi şi devotaţi, credincioşi şi loiali, care să constituie alternativa aşteptată, speranţa împlinită, telul atins pentru milioanele de conaţionali care s-au săturat de făgăduinţe deşarte şi abuzuri, de corupţi şi trădare, de profitori şi compromişi, de incompetenţi şi cumetrie politică.
Relativ tânăr (cel puţin ca alternativă verbală la naţionalismul creator de suspiciune!) suveranismul românesc nu este un experiment de moft sortit eşecului, nici o coagulare politică pentru a contrabalansa o altă alianţă, ci un suflu novator, o mişcare de idei şi fapte, o unitate de voinţă umană care să lupte şi să facă din România unitară şi indivizibilă, o ţară pururi independentă, suverană, un stat naţional egală în şanse, drepturi şi îndatori în organismele şi alianţele europene şi internaţionale, ca toate statele cărora să le fim parteneri, necum subordonaţi, cooperând pentru binele colectiv, securitatea continentală, sănătatea şi pacea planetei.
În ceea ce-l priveşte, Partidul Neamul Românesc aşa gândeşte şi cu aceste convingeri îşi îndeamnă simpatizaţii şi cetăţenii dezarmaţi de minciună şi înşelăciune, să facă acelaşi front pentru impunerea doctrinei suveraniste a efortului tuturor pentru neam şi pentru ţară, pentru propaşirea din interiorul graniţelor mereu întregi ale patriei sfinte, în care să nu permitem ingerinţa, dictatul, exploatarea, divizarea, evoluţia împotriva firii şi specificului creştin.
Dumnezeu, suveranul Universului liber, paşnic şi veşnic este aliatul nostru, iar Geniul Liric Naţional Eminescu e mai actual ca oricând când îndeamnă şi-n bineţe Sus Patria! şi când conchide: Suntem români… şi punctum! (martie 2023)
Gl. bg. (ret.) prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU
Vicepreşedinte Partidul Neamul Românesc
Discussion about this post