Trăim, de când e lumea lume, într-o realitate şi, la o adică, în alternativă. Uneori, acea situaţie de rezervă poate avea mai multe ipostaze şi atunci alternativa se cheamă variantă, putând fi mai mult decât … versoul medaliei.
Mai ales politicienii sunt meşteri în a practica alternativa, pe care o numesc schimbare, căci ei (perdanţii alegerilor, desigur!) văd imediat varianta excengelui, pregătesc lupta pentru învingerea învingătorilor, declanşând din nou, abia încheiata bătălie electorală. Pentru asta se fac alianţe, calcule, strategii, se porneşte maşina propagandistică, sloganele, pas-cu-pasul drumurilor către inima alegătorilor nemulţumiţi, desigur, de prestaţia victorioşilor.
Continuarea politicii cu mijloace violente care este războiul, beneficiază şi el de acelaşi arsenal. Politica de alianţe este cea mai importantă. În mic, dar mai ales în mare.
Cum se ştie, după tributul de sânge şi pacea care a făcut istorie scrisă de învingători (celebri fiind cei trei fumători – de trabuc (Churchill), de ţigaret (Roosveld) şi de pipă (Stalin) – care au purces la împărţirea de azi a lumii. (De azi cu unele amendamente, că Germania s-a reunificat, Cehoslovacia s-a despărţit, Iugoslavia s-a dezmembrat, iar Moldova a rămas jumătate peste Prut, ca şi Nordul Bucovinei, ca să ne limităm la atâta, deşi Kosovo şi Taiwanul rămân doi vulcani fumegând, ca şi Etna Basarabiei, cum s-ar putea numi Transnistria.)
Împărţirea (împărţeală pe bileţele şi şerveţele de masă!) n-a durat mult fiindcă perdanţii s-au dumirit şi, astfel, ceea ce liderul britanic a denumit Cortină de Fier s-a lăsat între Est şi Vest, iar „Războiul Rece” s-a declanşat. Încordarea şi ameninţările, înarmarea şi conflictele locale s-au ţinut lanţ. Majoritatea Occidentului (Colectiv, cum i se spune azi!) a arătat cu degetul Rusia, marea alternativă beligenă a lumii bipolare create de la Răsărit la Apus. Socialismul sovietic s-a impus în ţările acelui Răsărit (inclusiv în coasta SUA trumaniană prin Cuba castristă a rachetelor hruşciovist-brejneviste), alternativa la NATO (plus verii săi CENTO şi SEATO), adică Tratatul de la Varşovia s-a născut şi hârjoana a început. A durat destul, s-au experimentat conflictele de nişă, s-au războit serviciile secrete şi-ntr-un final, date fiind şi alte apariţii de puteri nucleare, s-au limpezit întrucâtva lucrurile, căderea Zidului Berlinului, reducerea armamentelor strategice, semnarea tratatelor de cooperare şi încredere, dezmembrarea paşnică a URSS cu moartea iminentă a CAER (cea mai mare greşeală în opinia liderului de la Kremlin), extinderea UE, dar mai ales, în ciuda înţelegerilor ruso-americane care prevedeau altceva, NATO s-a întins ca o pecingine (de securitate, zice ea), chiar ca un melanom ce tinde să facă metastaze, de nu cumva a şi făcut, în coasta Rusiei dacă vorbim de includerea în Alianţă a Ţărilor Baltice, a Poloniei, României şi Bulgariei, ca şi când Turcia nu era de ajuns şi, mai ales, dacă luăm în calcul galopul spre aderare al Suediei, Finlandei, Georgiei, Ucrainei, Moldovei şi chiar al neutrei Elveţia.
Greşeala sau graba de a-şi relua Crimeea, cadoul otrăvit făcut de „ucrainianul” din fruntea URSS către RSS Ucrainiană, după ce aceasta se desprinsese de Uniune şi renunţase (i se luase) arsenalul nuclear sovietic, a fost picătura care a umplut paharele cu efervescenţă antirusească ale Americii şi ale Europei tradiţionale (Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, Portugalia, Benelux, Grecia şi Turcia, ultimele două cu patinaje) şi a celei noi (Cehia, Slovacia, Polonia, Balticele, Bulgaria, România şi Ungaria, ultima cu derapaje), UE „şantajată” de Casa Albă şi atrasă în lupta cea dreaptă. Zic dreaptă, fiindcă „ţarul” Putin îmbătat cu victoria de la Sevastopol, a pornit o nouă operţiune „specială” punitivă, de lichidare a nazismului şi terorismului ucrainian (zicea el), cu justificare că foştii fraţi de sânge slav (ca Serbia născută la Kosovo cel ajuns fiu rătăcitor prin Occidentul profitor şi gata de democratic ajutor, şi Rusia a văzut lumina începutului la Kiev oraşul-inimă al ţării cu jind euro-atlantic şi cu masiv sprijin democratic yankeu, recunoscut că se produce, inclusiv în domeniul sensibil şi greu experimentat sub nume de pandemie SARS CoV 2, la o scăpare de control a viruşilor ce pot deveni armă biologică!) au căsăpit cu miile, în regiunea Dombas, etnicii ruşi. N-a fost să se repete Crimeiada, operaţiunea a eşuat într-un război întâi fratricid şi mai apoi (declarat unilateral, dar şi vizibil multilateral) între agresorul Kremlinez şi „defensiva” NATO. Mai bine zis între armele letale ruseşti şi ajutoarele… umanitare (proiectile, rachete, tancuri, avioane) date de euro-atlanticii binevoitori. Voitori de pace, desigur, dar prin înfrângerea şi dezmembrarea Rusiei, dacă se poate, nepregetând să-i tăie şi venele numite streamuri cu gaz vital furnizat spre locomotiva UE, prin Marea Nordului, cu un cinism al celei mai mari ignoranţe faţă de popoarele care suferă, ca să nu mai vorbim de blocajele, inclusiv ale sportivilor, oligarhilor sau ale scriitorilor clasici ruşi, din acelaşi motiv. Că Iugoslavia, Afganistan, Siria, Irak, Libia sunt martore ale pedepsei celor ce mişcă în front, Rusia ar trebui să nu uite.
Ei bine, nici chiar aşa, chit că, apropo de WW II acum e vorba de Frontul III Ucrainian! Cea mai mare putere nucleară (al cărui general Iarna a rămas pe poziţie, fiind capabil de egalare a meciului nuclear printr-o Iarnă hiroşimonagasakikă nu napoleoniană, după care pe Terra nu s-ar mai face primăvară niciodată!) nu acceptă căpăstrul, hamul, frâul necum zăbala. În ciuda sancţiunilor (ca şi când Putin şi al lui, nu milioanele de „mujici” ar suferi, în condiţiile când nici până acum un an nu o duceau prea bine!) a propagandei (mai mincinoase ca spusele despre armele lui Saddam!), ameninţărilor (în locul ivitaţiilor la masa tratativelor), ajutorului militar dat ucrainienilor (mai ales cel în veste anti-glonţ de la Bucureşti pentru amărâţii de pe front şi în ajutoare de trei patru ori mai consistente şi gratuite date transfugilor din calea glonaţelor, mai toţi nişte înstăriţi!) Mama Rusia nu capitulează (e ajutată în acest sens şi de duşmanii ei occidentali gata să lupte până la ultimul ucrainian!), iar Moscova, pur şi simplu, nu crede în lacrimi. N-am zis (şi nici Putin n-a zis) că nu poate fi învinsă. De aceea, ajutorul (palid) turcesc, sprijinul (puţin) nord-coreean, furnizarea (mulţumitoare) de drone iraniene nu au reuşit să schimbe raportul de forţe. Lumea bipolară s-a destrămat! Oare?
China lui tace şi face (care în tăcerea ei fertilă tinde să întreacă America pe care a ajuns-o şi depăşit-o în multe domenii) doreşte o pluripolaritate a păcii şi cooperării, drept care pune umărul (vezi curajoasa şi fructuoasa vizită a lui Xi la Moscova!) la realizarea unei (mai de mult) visate alternative la UE şi NATO care, iniţial se numeşte BRICS. Aşa cum Africa e aproape unanim pro-rusă (deşi firavă, dată fiind precaritatea economică a ţărilor continentului foste, ani în şir, colonii europene), America Latină este un spaţiu peţit de surorile nordice, se pare că cea mai mare din cele 13 state sud-americane (Brazilia) e cap de listă a noii alianţe, la care se adaugă Rusia, India (cu oarece rezerve), China (cu toată forţa şi forţele) şi Republica Sud-Africană. Judecând după populaţie şi teritoriu, NATO rămâne un biet puişor. E drept o buturugă mică, nucleară (cum şi Moscova, Beijungul şi New Delhi sunt) care poate răsturna carul mare. Să sperăm că nu va fi nevoie şi că aceste căruţe terestre (mici sau mari) vor găsi calea (aici nu … lactee!) şi, cu sacii păcii şi bunăstării popoarelor sus, vor reuşi să ajungă la destinaţia bunei înţelegeri reciproc benefice.
Noi, ca alternativă la aventurismul politic din Carpaţi, suveranişti şi realişti, iubitori de neam şi ţară, susţinem alternativele pacifiste, pluripolare, nonbeligene, nondivizioniste, noninvazive, perteneriale, europene, moderne, reciproc benefice, nu speculative şi subtile în escamotarea realităţii şi avantajelor, gen amânarea accesului în Spaţiul Schengen, dar şantajarea şi coruperea furnizorilor autohtoni de avantaje bancare, energetice, silvice. Când spun noi, mă refer la Partidul Neamul Românesc şi toţi prietenii noştri cu aceleaşi vise, voinţe şi acţiuni subordonate interesului naţional şi, desigur, comunitar sau euroatlantic.
Gl. bg. (ret.) prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU
Vicepresedinte Fondator Partidul Neamul Romanesc
Discussion about this post