Politică românească este o viziune și o practică de guvernare a statului, pusă pe rol prin relaționările, orientările și manifestările (d)între categoriile sociale, partide și alte entități activ-funcționale în societate, pentru gestionarea instituțiilor guvernamentale, populației și mediului de viață, pe baza conceptelor, teoriilor și concepțiilor ,că elaborări proprii sau preluate, pentru binele țării, în confruntarea pentru putere cu intenția de a evidenția o supremație ideologică.
La noi, în ultima vreme, politica exprimă și orientarea acțională (deseori greu de înțeles, fiind de sorginte externă), cu prea multe taine și excese ale unui partid sau alianțe de partide, în domeniile de baza ale guvernării și nu numai, fiind asimilată pe bună dreptate unei ideologii aliniate european.
Comunicarea politică în general se realizează prin transmiterea sau emiterea de informații în diverse forme (verbal, scris, gesturi, imagini, atitudini, simboluri) între interlocutori diverși și participanți, fiind strâns legată de oameni, partide, instituții, societate, pe baza careia toți interacționăm și relaționam în viața politică și publică.
Rezultă că politica este posibilă și se evidențiază, în cea mai mare măsură, prin comunicare. Aceasta, obligatoriu leagă toți factorii politici într-o comunitate, ce ar trebui să fie sau să devină creatoare în strânsă legătură cu binele pe care îl presupune implicit politica. De aceea, factorul politic românesc trebuie să conștientizeze politica și comunicarea ca pe un proces unitar, cu implicarea permanentă, responsabilă și activă a tuturor membrilor societății.
În practica cotidiană, regăsim comunicarea politică prezentându-se în două forme, mediatizată și de masă. În ambele forme, vom distinge și direcționa comunicarea politică cu adresare pentru mase mari de oameni, deopotrivă și beneficiari, având o orienare subiectivă (pentru formarea și manipularea opiniei publice), și o alta obiectivă (cu scop dinamic și complex de informare, clarificare și convingere a populației).
În ultima vreme, am asistat la perfecționarea permanentă a comunicării politice. Ca urmare, așa a apărut în politica românească o adevărată, dar și contradictorie artă de conducere prin comunicare (la multe entități politice mai mult dramatică), dificultățile și complexitatea fiind atât pentru comunicatorul politic, cât și pentru beneficiarul politicii.
Din păcate, la noi comunicarea politică este numai de apanajul unor persoane din structurile active superioare ale mediului politic, prin care se difuzează în exces, cu intenție și adresat/direcționat, cu folosirea controlată a mijloacelor de comunicare în masă și a unor tehnici specifice publicității, rezultatele gândirii învechite și emanatiilor politice mai noi, de multe ori confuze, incomplete, în spiritul determinărilor externe etc.
Scopul comunicării politice, devine greu de realizat de ceva timp încoace, deoarece ea trebuie să reprezinte realizarea în primul rând a unor legături continue, atractive reciproc între actorii politici și opinia publică. În practica românească, au fost dese situații când nu s-a reușit acest deziderat, creându-se pe timpul manifestărilor și acțiunilor politice de anvergură multă uimire, rumoare frecvența printre participanți, cu exprimarea nemulțumirii, surprindere, neînțelegeri cu comentarii vociferate etc.
De aceea, recomandăm factorului politiv roamesc, că în utilizirea comunicării politice să apeleze și la probleme de marketing politic, dar nu „ca la piață”. Explicăm această propunere pentru mai multă apropiere de marketing-ul politic, deoarece se impune organizarea, prezentarea și promovarea informației politice, însă a nu se uita asocierea acesteia cu resursele necesare realizării obiectivelor politice, care devine astfel fundamentală.
Am constatat cu neliniște că această rigoare a fost și este foarte puțin respectată în comunicarea politică românească. Am remarcat lipsa coerenței, acel tot unitar al comunicării politice și așa se face că în nenumărate cazuri politicieni și persoane politice cu greutate, la microfon au comunicat onomatopeic și cu numeroase interjecții de legătură verbală, s-au pierdut în detalii inutile și explicații puerile și de prisos pentru reglarea respirației, consecvență, coerentă și logică mesajului de transmis s-au diminuat în detrimentul atingerii scopului prezentării (ceea ce era cel mai important), reușind adesea să iasă din „jugul ideologiei” partidului din care fac parte. Astfel, credibilitatea omului politic „a fost făcută praf”, cu urmări vizibile la alegerile viitoare.
Nu puține au fost și situațiile când s-a înregistrat adaptarea insuficientă a discursului propriu unor mari oameni politici la realitățile politico-economico-sociale și la nivelul de cultură al auditoriului. Asistăm în Parlamentul României la discursuri cu multe pretiozitati, cu „o filozofeala chioară”, dar expuse cu un entuziasm revoluționar, unde auditoriul dictează tonul și ritmul comunicării (ovații, fluierături, huiduieli, lovirea cu zgomot a scaunelor, ridicări în picioare cu gesticulări disperate, semne obscene), în ansamblu o „imagine modernă a la Caragiale”, cu mult depășită, cu grave disfuncționalități de regie politica și de profil ale „actorilor politici” prezenți în sala.
În alte situații, prezentarea discursului, că produs politic promovat prin comunicare, s-a făcut cu deficiențe și dificultăți, reușindu-se o discordantă și un contrast față de valoarea produsului pregătit și așteptat în mulțime. În mintea auditoriului sau beneficiarului se formează o imagine de multe ori răsturnată a realității, ceea ce face ca personajul comunicator să fie astfel greu de identificat și definit la un grup politic rațional. Așa se face că unii (euro)parlamentari, cu abonament la a comenta de toate și la toate televiziunile, devin uneori ridicoli, aburindu-și imaginea pozitivă creată poate anterior.
În ultima vreme a apărut și insuficientă coordonare a conținutului discursului, ca intervenție într-o comunicare politică mai amplă, ceea ce a dus la reluări, repetări și explicații suplimentare deseori confuze. Autorii de discursuri cu un puternic mesaj politic nu au fost preocupați pentru a nu prezența taine și mistere prin capcane ale comunicării propagandistice, nu au evitat cu prudență anticiparea mai devreme a unor părți din mesaj, ceea ce a declanșat entuziasmul „fanilor” pentru iritarea adversarilor. Toate acestea au fost însoțite de o spontaneitate proprie, prin „aruncarea de informații-bombă”, insuficient de sigure și verificate în prealabil, și deci puțin recomandabile.
Sesizăm și un alt mare neajuns. În mass-media noastră nu apar în întregime majoritatea comunicărilor politice reprezentative, ceea ce înseamnă că se dorește puțină vizibilitate a informației politice, care trebuie să genereze dezbaterea publică. Așa se justifică într-o bună măsură și de ce nu se realizează suficient interacțiunea dintre participanții la comunicarea politică, ignorându-se cu premeditate că mediatizarea a devenit o condiție intrinsecă a oricărei realizări care șanț dorite și așteptate.
Cele exprimate mai sus, ne determina să sugerăm cu convingere că orice actor/factor politic este bine să-și încadreze comunicarea într-o strategie personală sau instituțională. Numai în felul acesta, ea devine un mijloc eficient de transmitere și implementare a unor practici sociale, dorite viabile în mulțime. În societatea noastră, am constatat prezența comunicării cu multe insuficiente, ceea ce ne face să atragem atenția că avem un criteriu ce indică un nivel de alterare al democrației în ansamblu și mai ales a acelei reprezentative.
Comunicarea politică sub forma unui program politic are că algoritm două-trei zile de gândire și elaborare, alegerea cu grijă a comunicatorului și modalităților de difuzare oportună către un beneficiar în așteptare, iar acesta să știe ce are de facut multă vreme.
Din cadrul domeniului comunicărilor politice se desprinde cu destulă preocupare și responsabilitate comunicarea în politică. Este vorba despre un ansamblu comunicativ interpersonal și (inter) instituțional necesar pentru elaborarea politicii în ansamblu și pe domenii, dar în interior.
În societatea românească nu sunt clare și suficient înțelese problemele privind comunicarea în politică orientată, care trebuie să fie în măsură să răspundă la lanțul de interogații: cine comunica? ce comunica? cui se adresează? ce mijloace se folosc? ce rezultate se doresc? Numai răspunsurile complete pot configura și descrie pe deplin acțiunea de comunicare în politică. Numai așa, comunicarea în domeniu, poate și trebuie să dobândească un profund specific politic, cu determinări și consecințe actuale sau potențiale multiple asupra infrastructurii politice active.
Să ne amintim de excesul politic al comunicărilor unor persoane aparțînând unor partide și instituții politice în diferite împrejurări pandemice, mai mult ori mai puțin potrivite, asupra continuității motivate a activităților restrictive în societate. În toate cazurile nu a fost ales bine comunicatorul (prea mulți nu au ce cauta în politică, dar în comunicare…!), fie adresantul a fost prea comun sau oarecare și mesajul ori prea subtil și greu de înțeles ori prea brutal și înspăimântător, minciunile sensibilizand negativ și în exces auditoriu, declanșând stări de deznădejde până la depresie.
Suntem surprinși acum de comunicarea politică tainică și mereu contradictorie din cadrul Alianței politice de la guvernare, cu elemente ale transmisiilor care mai „scapă și în afară”, elementul principal fiind „rotirea la guvernare”. Recepționăm zilnic mesaje politice care ne fac să zambim sarcastic, sau care ne uimesc până la perplexitate prin mobilitatea frecvența a mesajului privind pensiile, salariile, cheltuielile guvernamentale, „cerealele ucrainiene” etc.
Afirmăm că, acum mai mult că oricând, comunicarea în politică românească implicit trebuie să cuprindă numai informații importante și veridice, pentru a putea anticipa mai ușor reacția spontană de acord a populației. De aceea, timpul de așteptare să nu mai fie prelungit pentru beneficiarul mesajului politic aflat în așteptare, pentru că dezorientează, iar estimarea realistă a efectelor pozitive și negative se poate realiza în cea mai mare măsură prin mobilitatea scopului comunicării.
Suntem cu toții într-o așteptare permanentă și cu nerăbdare pentru a cunoaște rezultatele efervescentei politice actuale privind o nouă guvernare, cu aspecte mai noi reesite din intențiile de comasare a alegerilor în România. Spunem că suportăm tot mai greu, în continuare circul și mascarada activităților politice ale puterii, iar mobilitatea excesivă și de la o zi la alta a scopului comunicărilor politice dezorientează și deznajduiesc tot mai mult, conducând la mari acumulări de împotrivire socială și societală.
Ne încurajăm, alături de cei din infrastructura media și cea politică de la noi, că odată și odată vom putea să privim comunicarea politică în ambele modalități, că cel mai dinamic element al oricărui sistem politic, cu precizarea că de ea depinde tripticul de procese active: socializarea beneficiarului, atractivitatea pentru cei nehotărâți, convingerea pentru participarea socială. Propunem acest dicton pentru intrarea în cabinetele de comunicare politică ale partidelor și instituțiilor politice românești.
Întrebăm: oare când în politică românească se va înțelege bine că este nevoie și de elemente științifice în comunicarea în politică (teze, idei, teorii, concepții, prograne), care să întrunească câteva cerințe și exigențe actuale și recunoscute. Utilitatea lor este ușor de observat, deoarece ajută la stabilirea și păstrarea unor relații intentionale responsabile, justificate, planificate și mai puțin spontane ori ca dorințe ale unor politicieni, permit o luare de poziție partinică și o atitudine strategică oficială la nivel național, dar și impun și responsabilități instituționale pentru crearea de libertăți de interacțiune socială ierarhică. Acestea pot constitui fundamentele eficienței comunicării politice partinice și instituționale, pe care orice factor politic să le cunoască, aplice și respecte.
Practica actuală ne arată că o adevărată comunicare politică nu se face oricum, ea are nevoie și de ritual și ritualitate cu o oarecare solemnitate echilibrată, nu de festivisme strălucitoare de prost gust, care mimează entuziasmul popular național, pus în evidență simbolic și activ de farisei iresponsabili ai scenei politice românești, în detrimentul unei autentice practici democratice. Putem exemplifică cu aspecte concludente din întreagă ierarhie politică românească, fiecare dintre noi amintindu-de de cel puțin o participare la așa ceva..
În practică politica românească cu greu am regăsit o cerință mai dificilă și anume că acum mesajul politic obligatoriu trebuie să fie ușor de înțeles de auditoriu sau de adresantul beneficiar, mereu oportun exprimat față de realitățile efervescente actuale și bine plasat și conectat într-o agenda publică bogată în evenimente. Se afirmă în studii de specialitate, că numai așa comunicarea politică și comunicarea în politică pot fi prezentate ca multidimensionale (pe domenii), constructive (sugerează, declanșează inițiative), cu un discurs nu exploziv, ci fluid și atractiv (mobilizator), cu suficiente valențe suveraniste și naționale (patriotic), care sensibilizează pozitiv auditoriul și beneficiarul (atractiv, clarificator, optimist).
În societatea românească, acum mai mult că oricând, un rol mai important ar trebui să-l joace mai ales comunicarea politică strategică. Ea desemnează ansamblul practicilor și tehnicilor de comunicare, prin intermediul cărora instituțiile fundamentale ale statului, cu conducătorii lor sau cu persoane desemnate ori folosind mijloace adecvate diseminează informații de interes public și așteptat începând de la nivelul național.
În viziunea noastră acest tip de comunicare politică nu se poate face decât cu mai multă ritualizare specifică și corespunzătoare, pentru a putea deveni momente politice excepționale, memorabile, ajungând să fie evenimente de mare priză pentru scena politică românească. În ultimii ani, la nivelul factorului politic decizional național s-a înregistrat o reținere cu frică în a organiza asemenea evenimente pentru comunicări politice strategice, probabil pentru a nu fi deturnate masele spre mișcări de împotrivire sau de exprimare a nemulțumirilor. Un rol de „frână” în această privința, cu criticile pe măsură, îl au Instituția Prezidențială, Parlamentul României și Guvernul României, care ar fi putut organiza asemenea evenimente întărind astfel unitatea Neamului Românesc.
Când la noi s-au organizat asemenea evenimente de comunicare politică strategică au devenit adevărate spectacole politice partinice, mai puțin naționale dar mai mult populare, cu episoade discutabile și finalități în petreceri partinice, datorită și mass-media (televiziunilor în principal). După părerea noastră toată mass-media aservită subminează frecvent direcționarea democratică a comunicării strategice prin forme de întrunire patriotică.
În același context, aducem în analiză și cazuri frecvente referitoare la efortul unor politicieni pentru dobândirea de popularitate/populism, pentru discursul incendiar ad-hoc și destinat marelui public (consensual și popular), pentru scheme și aranjamente ale aparițiilor publice, acapararea cu prioritate a prezențelor publice frecvente în vederea sporirii capitalui politic și televizual, dar cel mai bum prilej pentru etalarea demagogiei lor. Oare cât ne mai este dat să suportăm excesul comunicărilor politice legate de problemele actuale și stringente ale populației sărăcite, confruntată cu crize de energie, cu sistem de sănătate precar, cu educație deturnată de la bună tradiție românească și alte rele de la noi și din altă parte, care au devenit descurajatoare prin mobilitatea dirijată a mesajului politic. Dar cel mai periculos a devenit faptul că televiziunea, prin modalitățile de prezentare a comunicării politice, amplifică sau diminuiaza faptele, tulburând raționalitatea și valoarea în procesul decizional personal și familial, inducând cu premeditate o posibilitate de înțelegere de multe ori eronată pentru public.
În câteva cazuri am asistat la un model autoritar al comunicării politice strategice, prezentate în exces, deformat și cu racile ascunse de anumite autorități naționale, întărind sau repetând, fără a fi nevoie, elemente aparent esențiale din discursul prezentat, pentru a entuziasma sau convinge populația săracă ori a deprimă și debusola mai mult persoanele aflate în așteptarea binelui.
Au fost prezentate la televiziunile de anvergură națională și modele aranjate, așa- zis închise, pentru recepționarea, așa cum s-a dorit, a conținutului principal al comunicării politice, astfel încât să nu apară întrebari deranjante, publicul/auditoriul fiind bine selecționat, participanții având doar rolul decorativ al unei prezente puțîn active, dar pregătit pentru tăcere în desfășurarea comunicării politice strategice. Exemplificăm, întâlnirile Președintelui, Primului Ministru și a unor Lideri de partide cu populația, presă, personalul unor instituții strategice.
După părerea noastră, modelul interactiv al comunicării politice, practicată în ultima vreme, ar trebui să excludă complet logică unui spectacol aranjat, pentru a permite un dialog real și util cu publicul sau instituțiile naționale. Dar atragem atenția că acest model să nu se transforme într-o „discuție de cafenea”. Seară de seară asistăm la asemenea convorbiri politice cu multe emanații și elemente de răspuns impuse, intuite rapid, numai aparent spontane, bazate frecvent pe presupuneri limitate, în cadrul cărora informația reală este foarte precară și denaturată, iar mesajul cu destinație precisă și prestabilită.În conditiilr cenzurii informaționale, aspectele de mai sus se justifică ușor.
Este de criticat calitatea dialogului, care depinde cel mai mult de selecția participanților (mereu aceeași „înțelepți”) și a intervenției uneori didacticiste hilare a acestora. Întrebările sunt lipsite de elaborare și complexitate pentru a permite un răspuns cât mai succint, fără posibilități de logică și puțin convingător. În felul acesta realitatea descrisă și impusă să rămână neschimbată.
Așa stand lucrurile, comunicarea politică strategică la nivel de guvern are la noi tendința să umple tot mai mult și să controleze mai riguros întreagă scenă națională, să se implice astfel și în modul în care este distribuită informația ierarhic în sistem, dar mai ales să cenzureze la emițător informația care poate și trebuie să ajungă sau nu la public. Prin această Guvernul României urmărește și o gestionare a popularității factorului de decizie politico-strategică și păstrarea uneori a unei discretii asupra deciziilor proprii, pentru a nu fi nevoit să se justifice și care să permită menținerea „legitimității proprii în situații complexe”.
Din cele prezentate până aici, găsim fiecare dintre noi, cu ușurință exemple concrete din comunicarea politică plină de egoismul, fariseismul, snobismul, prostia pe diferitele ei paliere etc. a unor politicieni, multor prezentatori și comentatori de politică, tuturor propagandiștilor politici, care se văd într-o oglindă personală „adevărate elite”. Pentru contrast, le enumerăm numai câteva caracteristici definitorii ale elitelor: nivel superior de cunoaștere, exprimare cu înțelepciune, gesturi controlate cu noblețe, rafinament în expresie, eleganță în comportament, dar mai ales educație înalta.
Comunicarea politică acum are nevoie de elite, fie pentru exemplul personal (transmitere de elitism), fie pentru dorinţa permanentă de a face și transmite binele, fie pentru disponibilitatea de satisfacere a dorinţei de cunoaştere, de învăţare, de perfecţionare a echipelor lucrative. Dar, în ultimii ani, s-au produs schimbări majore de mentalităţi politice, și astfel în rândul adevăratelor elite politice au reuşit să apară non-elitişti, de tipul (auto)proclamaţi, inchipuiţi cu „capul în nori” și dornici de cumpărarea ieftină de afirmare.
Prin urmare, caracterul ei intenţional și direcționat justifică înţelegerea deplină a comunicării politice drept „comunicare despre politică orientată către un scop”. Această concluzie are în vedere toate formele de comunicare folosite de politicieni şi alţi actori politici cu scopul de a atinge obiective specifice.Nu putem să fim compleți cu explicațiile, dacă eliminăm și comunicarea adresată acestor actori de către non-politicieni, precum alegătorii sau jurnaliştii, editorialiştii, desigur alături de știrile, comentariile și alte discuții/dezbateri media despre politică.Acesta este spectrul lucrativ al comunicării politice.
Concluzionam că de maximă relevanță sunt și vor rămâne elementele de marketing folosite în comunicarea politică „cu talc” și pe post de reclamă în campaniile electorale, pentru a îmbunătăţi imaginea candidatului sau liderului politic, care reprezintă partidul, arătând în exces publicului valoarea acestuia, încercând să convingă alegătorii asupra programului politic, contracarând atacurile opoziţiei, chiar dacă ulterior este nevoie de multiple clarificări etc.
Identificăm în cele exprimate mai sus că totul reprezintă și un adevărat program de informare și educare partinică a electoratului în vederea dobândirii de către puterea politică a suportului apreciativ în favoarea unor iniţiative legislative aflate pe agenda publică.
Studiul atent al activităților și acțiunilor, ce au presupus în prealabil comunicare politică intensă, a făcut posibil identificarea și unor programe de manipulare a populației în general și mai ales în campaniile electorale.
Exemplificam cu câteva elemente de program politic de manipulare: distragerea atenției de la problemele sociale reale, speculând aspecte minore, dar de impact emoțional; crearea de probleme grave, la care au oferit cu nonșalanță soluția salvatoare; generarea de violente sociale care presupun aplicarea legilor cu preţul limitării libertăţilor democratice.
Adăugăm că în unele cazuri s-au planificat mișcări populare cu adoptarea de reacții dure pentru impunerea de măsuri economice, tratând mulțimea răzvrătită că oameni cu o gândire nepotrivită situațiilor create și făcând apel la sentimente și nu la rațiune.
Trebuie să fim extrem de îngrijorați față de ignoranța în care este ținut romanul prin învățământ și educație corupte și nefuncționale, fapt ce „împinge masele către tâmpenie”, iar prin intermediul media, susținută financiar din afară, cetățeanul de rând este „îndobitocit prin emisiuni şi seriale vulgare, devenind turmă” și ușor de controlat.
Ce am descris mai sus are multe similitudini cu „proiectele de resetare a popoarelor”, puse în practică chiar sub oblăduirea organizațiilor internaționale, aspecte ce le-am simțit , oriunde în țară, devenind pe zi ce trece mai nesiguri, mai neîncrezători și temători pentru ziua de mâine, mai puțini liberi și mai incapabili să ne recuperăm o viață demnă.
Factorul politic național viitor va avea mare nevoie de comunicare politică şi comunicare publică, pentru a reconsolida legăturile interumane și interinstituitonale în mediul social și societal în care activează. Dar, fără ca procesul de comunicare politică să urmărească realizarea unor anumite scopuri realiste pentru viață și benefice uman, prin folosirea unor mesaje încurajatoare și a anumitor sensuri diriguitoare, totul rămâne că până acum, adică arid.
Pentru acestea, partidele politice și politicienii români să învețe funcţiile comunicării, pentru a putea transmite mesajele politice așteptate, cu folosirea unui limbaj bazat și pe înțelepciunea românească, pentru o bună măsură a înțelegerii populației.
Oare factorul politic național conștientizează că orice comunicare politică presupune astăzi nişte caracteristici noi și specifice? Cum ar fi: actorii comunicării politice (frecvent numai liderii de partid și cei cu responsabilități majore în guvernare!!!???), strategiile de comunicare (o mai bună armonizare a scopurilor și obiectivelor cu interesele politice), elementele limbajului simbolic (să facă mesajul înțeles și atractiv), tehnicile de marketing(realizarea convingerilor, mobilizarea și armonia socială) etc.
Gl. bg. (ret.) prof. dr. Constantin ONIȘOR
Membru corespondent AOS-R
Secretar General Partidul Neamul Românesc
Discussion about this post