Dor de ducă.

Ascultă. Stai cuminte un pic.

Nu, pe bune. Te rog, liniștește-te o secundă și ascultă. Simți? Acel ceva în tine care te trage spre necunoscut, dorința aia de a pleca. E o dorință care nu se potolește cu o plimbare în parc. Tu acum trebuie să pleci. Acum, chiar acum când simți dorința asta-n piept.

Nu pune întrebări, nu începe să dezbați dacă e bine sau nu sau dacă îi va fi dor mamei de tine. Bineînțeles c-o să-i fie, dar dacă e s-o luăm pe-așa, s-ar putea să nu mai pleci niciodată.

Și tu trebuie musai să pleci. O zi, o lună, poate pentru totdeauna. Tu știi. Dorul de ducă e diferit pentru fiecare, așa că nu-ți voi spune cât să stai. Îți spun doar să nu te întorci până nu simți tu în inima ta că e momentul. Știu, când pleci în vacanță, nu simți niciodată că e momentul. Asta pentru că n-ai stat destul.

Stai până când dorul de ducă e înlocuit de dorul de casă. O să-l recunoști, o să-ți miroasă a papanași peste tot unde te duci și străzile pe care umbli îți vor părea străine. Nu e ca la noi, îți vei spune așa, ușor trist. Și atunci va fi momentul să te întorci. S-o iei din loc și să vii acasă.

Nu va fi același lucru, nici pe departe. Ceva s-a schimbat înăuntrul tău și nu se mai schimbă înapoi. Ai trăit altă viață, ai văzut altă lume. Mai exact, te-ai văzut pe tine în altă lume și acum, ești altcineva.

Și te întorci altul și stai cuminte până într-o zi când îl simți din nou. Dorul de ducă, cum ți se strecoară în vene și face să-ți bată inima mai repede. Și atunci, știi că trebuie să pleci iar.

Ai mai fost plecat, chiar dacă tu nu-ți mai amintești. Altfel, n-ar putea să fie numit dor, nu? E posibil oare să-ți fie dor de ceva ce n-ai făcut niciodată? Nu cred, poate doar ți-e dor de ceva ce nu mai ții tu minte c-ai făcut. Ai călătorit cândva, ai fost dus, poate în altă viață, poate într-un trecut îndepărtat, și ceva în tine plânge și se roagă să te duci din nou.

Dor de ducă.

Hai, ia-ți rucsacul și hai să mergem. Nu mai vreau s-aștept. Mâine dimineață, vreau să mă trezesc altundeva.