După ce m-am apucat să postez realitățile istorice s-au trezit unii și alții să-mi spună că nu-i OK ceea ce fac deoarece prea sună totul ca în anii 90. În primul rând, le-aș reaminti bravilor democrați de azi că ceea ce s-a scris în anii 90 a fost o pospăială ieșită din propaganda comunistă care ocolea cu grijă orice filiație între ticăloșii de dinainte și regimul comunist. În spatele fiecărei afirmații pe care-o fac se află fapte certe, demonstrabile și documentate. A ignora aceste evidențe demonstrează strict prostia celui care nu vrea să înțeleagă.
Pentru azi o să vă aduc în atenție țuțerul absolut, dar, în același timp, și ticălosul absolut: Iuliu Maniu. Câți nu ați fost emoționați de moartea sa? Câți nu ați fost cuprinși de milă atunci când vi s-au descris suferințele sale. Într-adevăr, nu-i bine să te numeri printre devianții care se bucură de suferința unui om, dar când analizezi faptele istorice e bine să înțelegi că, de cele mai multe ori și doar cu mici excepții, oamenii au parte în viață de ceea ce merită.
Probabil vă întrebați ce-i cu Iuliu Maniu? Panoramând o să vă spun că, în orice regim care mimează democrația, în afara puterii trebuie să existe opoziția. Opoziția e un element fundamental al structurii de putere deoarece e supapa prin intermediul căreia se dezumflă balonul emoțiilor populare. Când puterea te calcă pe grumaz, parcă te simți mai bine când vine un mâncător de căcat care urlă la unison cu tine verzi și uscate despre ticălosul asupritor. Numai că, rolul mâncătorului de căcat e acela de a te osteni, de a-ți canaliza energiile în direcția urlatului aiurea și de a-ți distrage atenția de la ceea ce ți se întâmplă, anume înrobirea ta.
În timp ce liberalii reprezentau puterea, țărăniștii, în frunte cu Iuliu Maniu, reprezentau opoziția. Asta nu înseamnă că le mergea rău, doar și ei erau parte a aceleiași puteri ticăloase, pusă mai mereu pe căpătuială. La vârf cu toții erau ghiftuiți suficient, elementele radicale fiind mai pe la baza partidului, acolo unde niciodată nu ajunge nicio fărâmă întrucât legea e făcută de radicalizarea doctrinară numită și spălare pe creier. Cam așa trebuie să-l vedeți pe Iuliu Maniu: veșnicul opozant, veșnicul mâncător de rahat și, în același timp, veșnica nulitate.
În comportamentul său trebuie identificată, în primul rând, o frustrare majoră. Aceasta vine încă de pe vremea Unirii cu țara-mamă, când Maniu și-ar fi dorit un rol de guvernator permanent. Asta deoarece îi plăcea să vadă Ardealul ca feuda sa. Simțindu-i slăbiciunea, Ion I.C. Brătianu a fost de acord cu formarea Consiliului Dirigent al cărui ministru-prezident era Iuliu Maniu. Asta până la Unire pentru asigurarea unei tranziții. După înfăptuirea Unirii, existența Consiliului în care Maniu se visa întronizat pe viață devenise caducă. Nu poți avea o țară cu două guverne. Astfel, la 4 aprilie 1920, Guvernul Averescu desființează Consiliul stârnind furia lui Maniu. Practic aici, în pierderea ciolanului de către Maniu, se află rădăcina întregii retorici a ardelenismului radical de azi. Neavând nimic mai bun de făcut și orbit după funcții, Maniu începe să urle ca din gaură de șarpe că intelectualii ardeleni au fost aruncați într-un con de umbră, că Bucureștiul face și desface s.a.m.d.
Ticălosul de Brătianu, în loc să combată energic aberațiile lui Maniu i-a găsit rolul care i se potrivea ca o mănușă: acela de veșnic opozant. În arhitectura puterii trebuia să existe și-un Gică-Contra și-acela s-a dovedit a fi, cu vârf și îndesat, Maniu. A fost de trei ori prim-ministru, între 1928 și 1933. În 1928, când țărăniștii au venit la putere, toată lumea se aștepta să curgă miere pe străzi. Aiurea, lipsa de pregătire, amatorismul și prostiile făcute i-au aruncat în derizoriu. Absolut orice decizie era anapoda, tot ceea ce încercau să facă ieșea prost. Colac peste pupăză, i-a mai lovit și Marea Criză și-au sfârșit-o în copac.
Există însă numeroase alte fapte de bravură ale lui Maniu. Una dintre ele, probabil cea mai contondentă, este complotarea în vederea readucerii deviantului Carol al II-lea la tron. Brătianu, un ticălos ceva mai cu ștaif decât Maniu, profitase de slăbiciunile regelui-curvar și reușise îndepărtarea sa de la tron. În spiritul său de Gici-Contra, Maniu complotează și-l readuce pe Carol al II-lea. Consecințele dezastruoase pentru țară sunt unanim cunoscute, astfel încât nu mai insist.
O altă faptă – de data aceasta de mare corupție – a fost afacerea Škoda. Sub înțeleapta conducere a lui Maniu se semnează un contract de șapte miliarde de lei pentru înzestrarea armatei române de către Uzinele Škoda. Pentru aceasta sunt falsificate ofertele concurenței și totul se comandă cehilor, în ciuda faptului că, în cazul majorității echipamentelor, aceștia funcționau ca intermediari. Abia în 1931, cu ocazia unor trageri cu vestitele tunuri livrate de Škoda se constată că „aceste tunuri nu folosesc armatei române”. Mai mult, Serbia plătise cu până la 30% mai puțin celor de la Škoda pentru echipamente perfect funcționale și adaptate necesităților țării. Cu alte cuvinte, marele patriot naționale Maniu a dat și el un tun pe spatele bieților țărani pe se lăuda că-i apără. Bani aruncați în vânt, cam la fel cum se face azi cu avioanele F16 sau cu Patriot. În urma realităților constatate se naște un scandal monstru, în urma căruia Maniu demisionează. Culmea, cu toate că sub înțeleapta sa conducere se furase în nesimțire, acesta o face pe victima nevinovată. Tipic, aș putea spune.
Tot Maniu este cel care dă lovitura de stat ducând la arestarea lui Antonescu și întoarcerea armelor. Chiar dacă Antonescu trebuia îndepărtat, aceasta s-a făcut prematur și a detonat negocierile începute de interpușii lui Antonescu cu Alexandra Kollontai în vederea unei capitulări condiționate. Lovitura de stat instrumentată de Maniu a avut ca efect capitularea necondiționată și tratarea noastră ca o cârpă la masa negocierilor, fiind, pentru a doua oară în prima jumătate a secolului XX absolut cu totul sub timpuri.
Pentru mulți comportamentul lui Maniu ar putea părea ciudat. Este însă un detaliu care multă vreme a stat ascuns, cu toate că el era cunoscut: Maniu nu și-a servit niciodată țara întrucât el a fost doar un spion în solda Angliei. Absolut tot ceea ce a făcut a făcut telecomandat, la ordin, astfel încât întreaga sa carieră ar trebui analizată ca un act de trădare. Numele conspirative folosite de Maniu erau „Alecu”, „Miron” și „Tom”. Știm, de asemenea, că pentru serviciile sale era plătit cu vârf și îndesat. Spre exemplu, în timpul Războiului, Maniu a primit prin intermediul turcului Salvet Lufti Tozan suma de 50 000$ în două tranșe, chipurile sub formă de împrumut.
Turcul Salvet Lufti Tozan era un agent cu statut diplomatic recrutat de Special Operations Executive(SOE). Individul avea state vechi de plată, fiind amestecat și în Mișcarea Junilor Turci care a avut ca efect dărâmarea Imperiului Otoman. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost folosit de englezi pe post de cărăuș, pentru a livra leafa spionilor din Europa. Asta între două contrabande cu arme care-i rotunjeau veniturile. Salvet Lufti Tozan a picat în mâna serviciilor secrete maghiare din cauza unei neînțelegeri dintre el și un agent SOE ungur, după care a urmat „decaparea” sa și deconspirarea rețelei sale de agenți de legătură . Acesta este motivul pentru care Hitler i-a cerut lui Antonescu să-l aresteze pe Maniu, însă Antonescu își începuse deja jocul la două capete, astfel încât a întârziat(până când a fost prea târziu) cu arestarea spionului.
La ora actuală sunt dovezi irefutabile că Maniu a fost agent activ al englezilor. Mai mult, nu trebuie să uităm că principalul colaborator al lui Maniu pe plan extern a fost lordul Rothermere, un revizionist notoriu care milita în favoarea rediscutării Tratatului de la Trianon și a frontierei româno-maghiare. Lordul era cel care-i publica lui Maniu articole „cu cântec” prin presa londoneză, astfel încât acesta să urle în Parlament că Occidentul ne vede. Vi se pare cunoscută schema? Ia gândiți-vă, după numărul de articole care apar acum, dacă atunci aveam doar un singur ticălos vândut oare câți or fi acum?
Marea problemă a lui Maniu a fost reprezentată de faptul că, în afara englezilor, a mai existat o parte care cunoștea îndeaproape colaborarea sa cu SOE, anume NKVD-ul. În vremea Războiului a existat o colaborare strânsă între SOE și NKVD, cele două părți fiind reprezentate atât la Moscova(George Alexander Hill din partea SOE) cât și la Londra(Ivan Kichaev de la NKVD) cu intenția vădită de a schimba rapid informațiile. În aceste condiții este mai mult decât probabil ca rușii să fi avut documentată foarte bine lista agenților SOE de pe teritoriul României(și al Estului Europei), astfel încât acuzația de înaltă trădare la adresa lui Maniu să nu fi fost chiar scoasă din burtă de vreun comunist frenetic. Istoria ne arată că Maniu fix asta a fost: un trădător cu acte.
Înainte de a încheia, o să spun că simplul act de a te afla pe lista unui serviciu secret străin reprezintă o trădare fără nicio circumstanță. Trădarea e trădare, indiferent de „motivele” pe care le găsesc niște frenetici. Așa cum Maniu a fost un trădător, la fel și Pacepa a fost un trădător. La fel ca și șleahta de kaghebisto-gruiști care-au pus mâna pe România după Revoluție și care, din nefericire, au avut parte de o moarte ușoară, pe perna lor, în loc de cazarea la carceră. Și la fel ca blajinii rezerviști sovietici din zona IOR care-și trăiesc bătrânețile cu prea multă liniște față de ticăloșiile pe care le-au făcut. Dar despre toate acestea într-un alt episod.
Autor: Dan Diaconu
Discussion about this post