Merg la teatru des. Dumneavoastră? Mereu m-a fascinat sala de teatru – o încăpere strâmtă în care te înghesui două ore cu niște necunoscuți și asculți povești. Pătrundeți împreună, respirând același aer și poate chiar ținându-vă de mână în imaginația altcuiva. Mi se pare fantastic.
Și totuși, mereu când merg la teatru, plec dezamăgită. Nu de spectacol sau de actori, nu de încăpere sau de aerul puțin. De oameni, de ceilalți spectatori. Ma întristez când, găsindu-mi în sfârșit locul în sală, mă uit în jur și observ că majoritatea oamenilor sunt bătrâni.
Oameni care își amintesc parcă o epocă de aur a teatrului, o altă societate unde un spectacol de teatru era un deliciu, un răsfăț, o artă. Nu prea văd oameni de vârsta mea când merg la teatru. Ce-i drept, nici pe prietenii mei nu i-am auzit vreodată să meargă. Poate e vina mea, poate ar trebui să trag de ei, dar uit. Mi se pare că omul ar trebui să-și dorească să meargă. Să vină de la sine. Dar cui îi trebuie teatru când poți să mergi la cinema? La ce-ți trebuie Godot când poți merge să-l vezi pe Thor?
Nu. N-am dreptate. La urma urmei, de ce să mergi la teatru? Ca să asculți telefoanele cum sună? Să te bucuri de hăhăitul asurzitor al celorlalți spectatori? Îmi amintesc foarte clar cum anul trecut, am fost la teatru, undeva în Centru. Un spectacol excelent, îl mai văzusem de câteva ori. Stăteam chiar în față, aproape de actori. Îi urmăream atentă, abia îndrăzneam să respir de frică să nu le distrag atenția. La un moment dat, o doamnă de lângă mine – elegantă, cochetă, pe la vreo treizeci-patruzeci de ani – se întoarce și îi spune tare prietenei ei:
– Am știut că asta o să zică!
Am înlemnit, dar tare mă tem c-am fost singura. M-am uitat repede spre actori, gândindu-mă că poate pleacă. Poate li se pune și lor pata și o invită pe doamna respectivă să preia ea comanda, dacă tot se descurcă așa bine. N-au invitat-o. Au mers mai departe, cum fac de cele mai multe ori. Prefăcându-se că n-au auzit, pentru că așa e politicos.
Dar auziseră și auzisem și eu și pentru tot restul spectacolului, mi-a fost rușine. Ca spectator. Că ne lipsește uneori acel minim de bun-simț pe care l-am avut odată ca societate. Și nu doar nouă, nu doar în România. Peste tot. Am fost la teatru în marile capitale europene. Am cunoscut actori de peste tot de pe glob.
Și am înțeles că astăzi, mergem la teatru ca să dăm check-in și după să stăm două ore holbându-ne pe furiș la telefon. Și totuși, mai suntem câțiva care am rămas singuri, hoinărind prin imaginația vreunui autor străin.
Nu vreau să te simți prost. Nu e niciodată prea târziu să te schimbi. Vreau doar să te întreb, ce zici, mergem la teatru?
Autor: Izabela Stănescu
Discussion about this post