E vară. E vremea festivalurilor de muzică. Mă rog, și a țânțarilor, a caniculei, a nopților lungi. Dar pentru mine, muzica-i cheia. Mai în fiecare weekend găsești câte un concert în aer liber, de multe ori gratis, la care să participi.
Bineînțeles, mai sunt și festivalurile mari de genul Untold, Electric Castle, Neversea… Prietenii mei sunt metaliști, strâmbă din nas când aud de astea. Și dacă totuși deschide cineva subiectul, se grăbesc să-ți spună că ei nu sunt fani. Nici eu nu sunt. Dar știu oameni care sunt, care se distrează teribil la astfel de evenimente, care au trăit momente unice ascultând Thirty Seconds to Mars la EC, sau care-l așteaptă cu sufletul la gură pe Robbie Williams la Untold.
Sincer, mi se pare pueril.
Am fost rockeriță înrăită toată viața, dar asta nu înseamnă că nu pot aprecia și alte genuri de muzică. La fel de mult îmi plac și Andrea Bocelli sau melodiile de dragoste franțuzești. Și nimic nu mă enervează mai tare decât să aud pe cineva făcând miștouri ieftine – „ah, îți plac ăștia? Varză…asta nu e muzică, e zgomot.”
Din punctul meu de vedere, poți asculta absolut orice îți dorești – rap, hip-hop, rock, metale grele, punk, pop, clasică. Doar nu veni să-i spui altuia că muzica lui de suflet e un zgomot absurd. Pentru el, nu e absurd. Cine știe, poate trece printr-o perioadă grea la muncă și zgomotul ăla e singurul lucru care-l mai liniștește cât de cât. Poate și-a dat seama că nu-și iubește prietena și are niște decizii grele de făcut. Și-l ajută să asculte Metallica, Tom Jones sau G-Eazy. Treaba lui.
Aparținând unei comunități mai ponegrite așa (că doar rockerii sunt sataniști și toate cele, nu?) mă așteptam să văd mai multă înțelegere la alți rockeri, la oameni care în teorie, înțeleg cât de absurdă e treaba asta cu zgomotul.
Dar de multe ori, nu. Ieșim în găștile noastre separatiste, unii la Electric, unii la Rockstadt, unii la Untold, alții la Posada. Și râdem de ceilalți – ce fraieri că ascultă muzica aia.
Lăsăm să treacă pe lângă noi partea cea mai importantă – că omul ăla și-a găsit un loc, o comunitate de care aparține, niște prieteni care îi înțeleg gusturile și cel mai frumos, niște oameni care știu să pună în cuvinte cele mai ascunse sentimente ale sale.
Pentru mine, muzica asta înseamnă. Amon Amarth, Alternosfera, Carla’s Dreams – bucăți din suflet rupte și ieșite din gura altcuiva. Oameni buni, nu mai judecați. Hai să ne scoatem căștile, să ieșim din cutiuța noastră înghesuită și să ascultăm niște muzică vara asta cu prietenii în parc.
Prieteni deja existenți, prieteni pe care abia-i cunoaștem, vedem noi când ajungem.
Discussion about this post