Pe Alexandru Macedonski l-am întâlnit într-un avion. Mergeam împreună în Italia, era dimineață devreme și în ciuda nopții nedormite, eu parcă n-aveam somn. Mă foiam în spațiul strâmt și îl rugam pe Alexandru să-mi mai spună o poezie, că poate asta-i cu noroc.
Alexandru? Ca să fiu sinceră, nu-i spuneam nicicum. Era una din situațiile alea puțin ciudate în care nici măcar nu știi cum să te adresezi.
„Încă una,” murmuram eu, iar el se conforma. Îmi recita la ureche și eu priveam pe geam cum casele devin mici și mai apoi, invizibile. Mă gândeam la iubirile de care vorbește el, încercam sa regăsesc în propria viață trăiri similare. Că doar, asta înseamnă poezia, nu? Să-ți alini sufletul știind că au mai simțit și alții ca tine. I-a durut și pe ei și au iubit. Da, poate chiar la fel de mult cât tine. Și uite că totuși, au supraviețuit. Și poate cu puțin noroc, o să supraviețuiești și tu.
„E iunie,” îi șopteam, „nu martie. Și nici nu mai e noapte. O poezie despre zi n-ai?”
Și ascultând la geam cuvintele poetului, mi-am dat seama că nu. Că omul care suferă nu distinge noaptea de zi, ci se zbate într-un continuu, alergând în somn, așteptând cu disperare dimineața, doar ca să poată închide ochii din nou.
Nu, nu-ți cer să înțelegi. Mai degrabă să-l asculți și tu pe Macedonski și poate pricepi ce vreau să spun. Poate ai noroc și-l întâlnești și tu în avion într-o zi.
Trecea timpul și poetul meu s-a conformat. Mi-a citit în șoaptă „Noapte de iunie” și eu ingrată, am reținut un singur vers.
Și noi avem desigur un cer curat și-albastru
Și inime voioase și inime-n dezastru,
Și-mi amintesc cuvintele astea chiar dacă afară nu mai e iunie, chiar dacă-n inimă am voioșie sau mai des, dezastru. Și mă întreb ce însemnau. Care e mesajul și cum se rezolvă?
Vezi, asta e problema. Când l-am întâlnit pe Macedonski, doar l-am ascultat. Nu mi-am bătut capul să-i înțeleg cuvintele sau să caut vreun sens ascuns și totuși, în naivitatea mea, n-am găsit nicio problemă.
Parcă aveau mai mult sens cuvintele când nu-ncercam să le-nțeleg.
Acum parcă degeaba caut pe Internet și le recitesc într-una. Nu-mi mai spun nimic și-n suflet nu le mai simt și mă întreb dacă nu cumva m-am înșelat în acea dimineață de iunie.
Dacă nu eu l-am descoperit pe Macedonski, ci el m-a găsit pe mine?
Discussion about this post