Unul dintre exercițiile mentale pe care îmi place să le fac uneori este să mă uit la copilași jucându-se în parc sau studiind lumea, ușor nedumeriți, din cărucioarele lor și să-mi imaginez cum vor fi peste câteva zeci de ani, când lumea va fi a lor, iar eu probabil nu voi mai fi. Nu este un joc morbid al imaginației, este un adevăr. Așa merge lumea!
Nicăieri nu este mai evident acest adevăr ca într-un spital. Bebelușul care vede pentru prima oară razele soarelui cuibărit în brațele mamei trece neștiutor pe lângă bătrânul care vine cu speranța că, poate, domnul doctor mai are un leac și pentru el. Emoții contradictorii trec una pe lângă alta pe un hol de spital, fiecare cu bucuria sau cu drama lui. Lumii nu-i pasă, viitorul este asigurat, iar cei ce sunt încă prezenți se se îndreaptă cu pas șovăit înspre trecut.
Sau poate că lumea este ca un fel de hotel. Turistul aflat în ultima zi de ședere se chinuie să profite cât mai mult de sejur, împingând cât mai târziu ora plecării. Și îl înțelegi. După cum îl înțelegi și pe cel proaspăt sosit cu bagajele în holul hotelului. Sejurul său acum începe și abia așteaptă să-și ia în primire camera ce îi va fi și lui casă, pentru un timp.
Ce nu trebuie pierdut din vedere este că oricât ne-am dori altceva șederea noastră e limitată, iar dacă nu ne bucurăm de ea, doar nouă o să ne pară rău în ultima zi. E genul acela de hotel, unde nu te poți caza decât o singură dată și depinde doar de tine ce alegi să faci cu timpul ce îți e dat. Pe de altă parte, ar trebui să nu uităm că hotelul nu ne aparține, suntem doar oaspeți temporari și avem datoria de a nu lăsa camerele devastate pentru cei ce vin după noi.
Cei care ar avea nevoie cel mai mult de acest mic exercițiu de imaginație sunt cei care se cred atotputernici, cei care își închipuie că vor dicta pe vecie soarta unui popor sau a întregii lumi. Fără să știe că viitorul s-a născut deja. Lor le-aș spune – ‘Priviți la bebelușul care doarme în cărucior. Mâine, lumea va fi a lui, iar voi veți fi uitați.’
Discussion about this post