Pe Marin Sorescu l-am cunoscut de rușine. Îmi povestise cineva ceva despre Iona, nu mai știu ce, și eu dădusem din cap și spusesem vai, ce interesant. Era o farsă, eu nici măcar nu știam cine e Iona, dar interlocutorul meu nu știa asta. Am plecat grăbită și acasă, m-am așezat în fața calculatorului și am început să citesc.
Iona, ce altceva?
De la primele cuvinte, de la indicațiile de scenă, Marin Sorescu mi-a devenit prieten.
Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi…
Ca și cum asta ar fi ceva perfect normal și oamenii foarte singuri, pe toate gardurile. În timp ce citeam, ochii mi se încețoșau, se umpleau de lacrimi pe care eu nu le înțelegeam. Erau lacrimi de singurătate. Am înțeles, până la final, că mă înșelam și că acea frază de început nu era deloc amuzantă, era tragică. Oamenii foarte singuri sunt, într-adevăr, pe toate gardurile. Astăzi, chiar mai mult decât pe vremea lui Sorescu. Sigur, nu toți strigă Iona, și poate asta e și greșeala noastră – că ne așteptăm să fie totul clar, să ne fie ușor să-i reperăm pe cei prea singuri, pe cei îndurerați, care nu au cu cine vorbi.
Îmi amintesc că la un moment dat, în timp ce citeam, m-a sunat un prieten. Nu-mi amintesc ce voia, nici nu cred c-am aflat. Cum am răspuns la telefon, l-am întrebat,
Auzi, tu ai citit Iona?
Și am început să-i spun, în detaliu, ce piesă genială e. Asta vă spuneam mai devreme, plângeam în timp ce citeam, dar nu doar pentru că e un text trist. Ci pentru că e un text fascinant, o poveste cusută cu atâta drag de limbaj, cu atâta talent, încât efectiv, simți nevoia să plângi. Îți dai seama, pe parcurs, că nu vei mai citi ceva atât de unic și de frumos, că nicio piesă de teatru care s-a scris sau care se va scrie vreodată, nu va fi Iona.
Întotdeauna mi-au plăcut oamenii stranii, cei ce vorbesc ciudat, poate chiar fără sens, scriitorii atipici care pictează în cuvinte.
Nu sunt mulți. Aici nu e vorba nici de talent, nici de un limbaj bogat. Adineauri, am scris că e o piesă genială. Nu e un eufemism, nu e un fel de a spune, chiar e genială. Sorescu are acel ceva unic, acele imagini pe care știe să le transpună în cuvinte ca niciun alt scriitor.
Trebuie să vă mărturisesc, nu m-am îndrăgostit de Sorescu de la început, ci de viziunea din mintea lui. Apoi de el, pentru că fără generozitatea sa, imaginile alea ar fi rămas doar în capul lui, dar el mi le-a arătat și mie.
Despre Marin Sorescu, aș putea să vă mai spun multe. Aș începe probabil cu o bibliografie. V-aș putea spune de ce m-am îndrăgostit de Capriciu, de ce mă mai pierd și astăzi în La Lilieci. Dar n-o voi face. Sunt unele lucruri care nu pot fi înțelese, pot fi doar trăite, și geniul lui Sorescu e unul din acele lucruri.
Discussion about this post