Pe Adrian Păunescu l-am auzit din bătrâni. Sau mă rog, de la părinți. Îmi amintesc ziua în care a murit, ne uitam la televizor și înțelegeam că e un moment sumbru. Dar, ca orice copil de unsprezece ani, priveam cu dispreț la orice le plăcuse cândva părinților.
Pentru mine, Păunescu era un moș, un bărbos de pe vremea comunismului, n-avea nicio treabă cu mine. Am crescut. Am auzit, într-o seară, niște versuri și-am spus „ce frumos”.
„E după Păunescu,” mi-a spus cineva.
Și eu am zâmbit ușor mirată. „Serios?”
I-auzi, bătrânul acela de pe vremuri. Înțelegea, se pare, mai multe decât credeam eu. Desigur, eram la vârsta la care credeam că eu știu totul. Că eu iubesc cum n-a mai iubit nimeni înainte, că eu văd lumea într-un fel aparte. Dar se pare că mai iubiseră și alții la fel, mai văzuseră și ei ca mine.
Mă amuz acum, gândindu-mă că Păunescu m-a învățat s-ascult și de bătrâni. Mă amuz, din moment ce el e unul din destinatarii mai tineri, ca să zicem așa, ai scrisorilor mele.
El a fost poetul care are grijă de tine, care te ascunde sub haina lui, să nu te ude ploaia și-ți arată locuri frumoase, dar uitate, prin București. Și prin viață.
„Ăsta e un joc, nu?” îl întrebam eu adesea.
Și el dădea din capul său alb. „Un joc, da.”
Adrian Păunescu a fost poetul acela melancolic care m-a învățat să mă bucur de durere, care mi-a arătat că orice fericire se sfârșește și că indiferent cât de mult iubești un om, oricum îl poți pierde. Sună trist, știu.
De ce m-aș bucura să învăț așa ceva? Pentru că fie că înveți, fie că nu, la un moment dat, te lovești și de asta. Și de durere, și de tristeți. Ești părăsit, lăsat singur. Abandonat.
Doar un joc. Sau nu, dar în același timp, nici un capăt de țară. Citindu-i versurile acestui om cu părul sur, am înțeles că există frumusețe și-n apusul de soare, și-n sfârșitul fericirii. Că poți trăi într-o mansardă-n purgatoriu, și totuși, să scrii cele mai frumoase poezii.
Discussion about this post