Cum treci Dunărea cu bacul din suburbia Tudor Vladimirescu a Tulcei, intri pe un drum de piatră prăfuit, alături de camioane ce transportă animale, cereale, furaje, materiale de construcții, ce șerpuiește pe lângă brațul Chilia, frontiera cu Ucraina, până în port la Chilia-Veche.
Pe drum, în spatele mașinii, se ridică mereu un nor de praf de zici că încă se războiesc turcii cu rușii pentru gurile Dunării, ca în secolele trecute.Pietrele de pe șoseaua, încă neasfaltată, lovesc caroseria mașinii la intervale regulate de timp și produc un zgomot metalic ce amintește de scuturile romane lovite de pietrele dacilor și sarmaților în momentul colonizării Dobrogei, acum aproape 2000 de ani.
Speriate de zgomot, păsările sedentare ca găinușa de apă aleargă dintr-o parte în alta a drumului, căutând să se adăpostească de venirea intempestivă a călătorilor vremelnici în Delta Dunării.
Până la podul plutitor, de la Chilia Veche, care permite trecerea în Ostrovul Tătaru, se face cam o oră și treizeci de minute.Ajunși în sat, ne ”asurzește” liniștea locurilor, dar suntem repede fascinați de frumoasa biserică ortodoxă română, aflată chiar în centru, în refacere cu fonduri europene.Câțiva copii cu părul bălai și ochii albaștri, semn că neamuri slave din nord au gena încă prezentă pe aceste meleaguri, ne întâmpină zgomotos ca pe niște colonizatori.
Obosiți de drumul început la ora 3 dimineața, în București, ne grăbim să trecem în cantonul silvic din Ostrovul Tătaru cu podul plutitor manevrat de Nic, un localnic, angajat al primăriei din Chilia-Veche.Zilnic, zeci de vehicule, dar mai cu seamă utilaje agricole, trec canalul Tătaru, un mic ”pui” al brațului Chilia.Pe malul celălalt ne întâmpină nea Petrică, paznicul cantonului silvic, cel responsabil de găzduirea noastră, dar și de bunul mers al activităților în regiunea agricolă dintre canalul Tătaru și brațul Chilia.Câinele cantonului, Lahmaciu, are nume turcesc, dovadă că preparatele culinare ale Semilunei(de la lahmacun-carne tocată de vită, bine condimentată, amestecată cu cubulețe de ardei, ceapă și usturoi, așezată pe un blat subțire dospit, similar cu cel de pizza ) au cucerit și bucătăria locului.
Din când în când pe canalul Tătaru mai trece câte o barcă cu motor.Nic, podarul nostru, ne spune că s-au petrecut și ciocniri între bărcile cu motor și podul plutitor, semn că civilizația tulbură și cel mai ascuns loc de ape.
Pescarii din grupul nostru sosit la canton se apucă de treabă în fiecare dimineață, pe la ora 5.30, de parcă suntem dintr-o unitate militară gata mereu de apărat frontiera brațului Chilia.
Captura e modestă în comparație cu plasele pescarilor localnici care mereu trag somn, crap, știucă, șalău de la 1,5 kg în sus.Una e să pescuiești în vacanță, alta este să pescuiești de nevoie și pentru traiul zilnic.
Câteva bărci cu motor brazdă din când în când canalele de lângă sat, nemulțumind pătimașii pescari amatori că mai au de așteptat până când se vor liniști apele ca să se întoarcă peștele la momeală.
Zilnic, spre seară, natura se stârnește prin lopătarii care, din stufăriș, se înalță spre albastrul cerului, dansând parcă pentru pacea și liniștea comunității din Chilia-Veche.Au auzit clopotele bisericii din Chilia-Veche…localnicii știu că atunci când cerul e brăzdat de păsarile albe cu ciocul mare e ora 18.
Duminica, la liturghie, comunitatea și reprezentanții ei, fie români, lipoveni, ruși, ucraineni se adună pentru a-L slăvi pe Dumnezeu.La un moment dat, în timpul slujbei, se rostește și o rugăciune în slavă.Vreo 2-3 bătrâne rostesc și ele după dascăl.Sunt lipovence sau ucrainence…Pe chipul lor se poate citi istoria, emoția și pacea Deltei.
Seara, ne adunăm în jurul ceaunului.Borșul de pește și un vin bun de la Cricova, din Basarabia, ne dezleagă limbile. E rost de poveștile pescărești din timpul zilei, dar și de istorisirile locului despre oameni, pescari sau bieții deținuți politici ai regimului comunist, de la Periprava, mântuiți de suferința prin care i-a trecut odiosul regim.
După cinci zile de ”cantonament pescăresc” luăm drumul spre casă.
Lăsăm în urmă frumoasa Dunăre albastră, șerpuind ca într-un vals de Johann Strauss fiul pe lângă ea…plecăm convinși că nimeni și nimic nu îi poate stăpâni cu adevărat imperiul de la vărsarea în Marea Neagră!!!
Discussion about this post