Pe Ion Barbu l-am întâlnit cu numele altcuiva. Mult timp după ce l-am cunoscut, m-am adresat greșit. I-am spus pe numele bunicului său, iar el mi-a agreat greșeala. A încurajat-o chiar, pentru că-l distrau reacțiile mele, presupunerea că el e un simplu poet. Dacă i-aș fi știut numele adevărat, poate l-aș fi căutat, aș fi aflat multe lucruri despre el pe care prefera să nu le știu.
Îmi citea versuri în ziua în care a răbufnit. Eu nu zisesem nimic ca să-l supăr. Îl ascultam tăcută, dar cred că a ghicit un joc în ochii mei și nu a mai putut să se abțină.
Eu nu sunt cine crezi.
Mi-a spus apoi o poveste absurdă în care el era matematician, și nu poet, și îl chema Dan. Am crezut că face o glumă. Pe fostul meu prieten îl chema Dan și l-am rugat să înceteze, dar el a insistat.
Nu, nu, chiar așa mă cheamă.
Poetul meu fantomă mi-a povestit că și-a ales un nume fals pentru că nu se cădea în vremea aia să fie și profesor și poet. Că prietenii lui au râs când le-a mărturisit că lui îi place și poezia și că a început să scrie în urma unui pariu. A vrut să arate că și un matematician, un om cu gândire logică și precisă, poate să iubească arta, versurile.
Mi se părea o nebunie, dar cu cât îl ascultam mai mult, cu atât începeam să-l cred mai tare. Înțelegeam încet că fiecare poezie a sa are o logică exactă, că omul acesta din fața mea inventase o matematică a cuvintelor. Nu era un matematician care se dă drept artist, și nici un poet care se preface profesor.
Ion Barbu știa cum să îmbine poezia cu matematica. El n-a căutat niciodată să demonstreze că ele pot să coexiste, ci să arate că una îi e necesară celeilalte. Văzând că în sfârșit am înțeles, poetul a zâmbit și s-a ridicat în picioare. M-am temut c-o să plece, acum că-i știu secretul, dar el doar a venit mai aproape și s-a aplecat la urechea mea.
„Poezia și geometria sunt complementare în viață,” mi-a șoptit, „acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.”
Discussion about this post