Pe Liviu Rebreanu l-am întâlnit dintr-o încăpățânare copilărească de a crede în suflete pereche. Iar acum l-am pierdut. Se pare că ăsta-i destinul meu, să-l ratez mereu. Pe Rebreanu? Sufletul pereche? Cine mai știe?
Îmi amintesc primele pagini din Adam și Eva. Le citeam în tramvai. Era frig și tramvaiul era gol, și până atunci, îmi vuise capul de gânduri și de griji. Dar când am deschis prima oară cartea, chiar de la primele cuvinte, mi-a zburat orice grijă în frigul de afară și m-am trezit în toiul unei povești vechi de când lumea.
Odaia era albă ca un culcuș de fecioară. Apusul își filtra agonia prin două ferestre înalte, schițând pe parchet două romburi de lumină portocalie, care cuprindeau picioarele patului într-o îmbrățișare tremurătoare.
Așa începea Adam și Eva. Era un moment îngrozitor, cel din urmă, secunda dinaintea morții în care personajele se recunosc, se iubesc, dar prea puțin, se agață disperați unul de celălalt, doar ca să se piardă iarăși.
M-a fascinat mereu noțiunea asta romantică, și încă din copilărie, l-am avut în minte pe Rebreanu ca „acel domn care a scris despre sufletele pereche”.
Desigur, Liviu Rebreanu era mult mai mult de-atât, dar în universul meu de copil, așa s-a încetățenit, și așa va rămâne mereu, cu o reputație de romancier. Și pictor. Doar și pentru fragmentul de adineauri, și-și păstrează în mine renumele de pictor în cuvinte.
La școală, mi-au zis că ar trebui să-mi placă de el pentru c-a scris „Ion” și „Răscoala”. Eu am zis bine, dar am refuzat să citesc măcar o pagină din acele cărți, din principiu. Nu-l asociam cu domnul care crede-n suflete pereche, pur și simplu pentru că „Ion” nu mi se părea să aibă nimic de-a face cu dragostea. Pur și simplu, nu suna a om îndrăgostit, și atunci cum putea să fie Rebreanu ăsta același cu omul pe care-l admirasem atât de mult în copilărie, când am auzit prima oară de Adam și Eva?
Mai târziu, am înțeles că n-am dreptate, că „Ion” e și despre dragoste, și despre psihologie, și despre ce înseamnă să fii român. Am înțeles că-i despre multe lucruri care mi-ar plăcea și că e scris de un om al cărui stil îmi place. Am înțeles de ce e important în istoria literaturii române. Am înțeles de ce e importantă și „Pădurea spânzuraților”, am priceput multe prin logica aceea rece ce-ți invadează orice cotlon al minții când devii adult.
Dar pentru mine, Rebreanu rămâne omul care a scris „Adam și Eva”. Restul sunt un bonus, pentru mine, dar nu părți esențiale ale lui. Până la urmă, asta-l și califică la una din aceste scrisori. Exact așa se măsoară dragostea, nu prin frumusețea pe care-o văd toți, ci prin bucata ascunsă a unui suflet pe care o vezi și-o îndrăgești numai tu.
Discussion about this post