Ne amintim cu toții perechea mamă-fiică a serialului Gilmore Girls, și cu siguranță, majoritatea femeilor care au urmărit serialul s-au imaginat în locul lui Lorelai, nu doar pentru replicile amuzante, dar și pentru prietenia unică pe care aceasta o are cu fiica sa, Rory.
Relația asta stă la baza serialului și a captivat milioane de mame și de fiice în întreaga lume. Și totuși, de ce e atât de greu să avem cu părinții o relație a la Gilmore?
Într-o căutare rapidă pe internet, am găsit o mulțime de motive, precum dacă ești prieten cu copilul, îți pierzi autoritatea.
Deloc. Ce înseamnă autoritatea? Să țipi la ei, să-i pedepsești și să nu fi nevoit să-ți ceri scuze niciodată? Frumos. Iar apoi, el devine un adult care se teme să protesteze împotriva autorității și ascultă cuminte tot ce i se spune, chiar dacă nu i se pare cinstit ce se întâmplă. De ce? Așa a fost învățat de părinți.
Doar pentru că tu refuzi să recunoști că ai greșit, asta nu înseamnă că n-ai făcut-o sau că odrasla ta nu recunoaște nedreptatea.
Să fii prietenul copilului tău înseamnă să-l asculți cu respectul cuvenit unei alte ființe umane, și să-l înveți că respectul ăsta i se cuvine. Un copil inteligent înțelege când a greșit și nu are nevoie de motivul „pentru că așa a spus mama”, care mai târziu se transformă în „pentru că așa a zis la televizor/șeful/nea cutare”. Mereu se va găsi cineva care să-i spună copilului tău ce să facă și reacția sa depinde foarte mult de cum îl tratezi tu.
Un alt motiv popular e teama de a împărtăși prea multe cu copilul. Există această impresie greșită că dacă ești prieten cu copilul tău, îi vorbești așa cum le-ai vorbi prietenilor adulți și între voi nu se stabilesc niște limite de bun simț. Nu-ți cere nimeni să-i povestești copilului vreo fantezie sexuală sau mai știu eu, ci doar să fii sincer despre lucrurile pe care le poți împărtăși, să-i fii prieten mai degrabă decât să fiți doi oameni care se întâmplă să locuiască în aceeași casă.
Mulți oameni par să creadă că e bine să fii autoritar până la vârsta de 18 ani, iar apoi să-i devii prieten. Serios? Cum funcționează asta? Prietenia se bazează pe încredere, care se câștigă de-a lungul timpului, nu peste noapte. La fel și posibilitatea de a vorbi fără frică cu cineva și de a te relaxa în preajma unei persoane. Dacă-ți dresezi copilul că unele subiecte sunt tabu și el trebuie să vorbească într-un anumit fel, că altfel mami și tati țipă la el și-l pedepsesc, degeaba-i dai o bere la majorat. N-o să vină la tine cu problemele care-l frământă a doua zi.
Instinctual, ne destăinuim oamenilor în care avem încredere și care știm că nu ne vor judeca sau urla la noi când facem o prostie. În primii 18 ani din viață, tu cultivi cu copilul tău o relație care va dura toată viața.
De-aia avem acum o lume plină de adulți care schimbă platitudini cu părinții și nu se văd decât la sărbători sau „pentru că trebuie”. Și acum, părinți fiind, avem și noi tendința de a repeta figura cu proprii copii – ai noștri ne-au pălmuit, ne-au pedepsit și au băgat spaima-n noi. Dar suntem oare obligați să procedăm la fel?
Discussion about this post