Pe Octavian Goga l-aș putea asculta încă o viață. Am eu convingerea asta că sigur avea un fel frumos de a vorbi, chiar dacă a trăit cu mult înainte să mă nasc eu. Pentru Octavian Goga, simte câteodată că m-aș întoarce în timp măcar o noapte, să-i stau la geam, să-l ascult citindu-mi poezii cu voce tare. Ar ști, pe semne, că sunt acolo, chiar dacă eu nu m-aș arăta niciodată. Și ar citi, mai apoi, cu voce tare în fiecare noapte, în speranța că la fereastră s-ar întoarce călători în timp.
Pe Octavian Goga nu-mi amintesc cum l-am întâlnit. Nu ni-l preda la școală, nu m-a obligat nimeni să-l ascult. L-am reperat dintr-o greșeală, deschizând la întâmplare o carte de poezii. O carte veche, găsită-n biblioteca bunicilor. Îmi plăcea mult să cotrobăi prin biblioteca bunicilor, în căutarea a ceva necunoscut. Și-am înțeles în ziua aia, citind cuvintele acelea de demult, că pe Goga-l căutam. M-am pomenit în miezul unei poezii triste, dar frumoase, pe care aveam impresia că o citesc de mult timp.
O conversație purtată de-a lungul multor ani, răstimp în care am murit, și m-am trezit din nou altcineva.
De domnul Goga m-a legat mereu o senzație stranie că ne-am mai întâlnit cândva, de-a lungul istoriei. Mereu când îl citesc, mă văd parcă la o măsuță veche de lemn, în colțul unui han demolat demult. Îl ascult mereu la lumina lumânării, iar pe geam, dacă privesc, văd brazii lui cu bărbi cărunte. Octavian Goga îmi zugrăvește-n minte o lume întreagă, care nu ține doar un poem, doar o sonată. Îmi leagă-n câteva cuvinte un univers întreg, în care mă lasă să cred că am trăit cândva și eu.
Îl ascult mult, uneori chiar ani întregi rămân la masă, cu un pahar de vin de casă așezat în fața mea, neatins de multe ceasuri, de frică să nu rup vraja. Cu gâtul uscat și cu ochii mari, privesc cum îi lucesc la rândul proprii ochi mari, și zâmbesc și se roagă și joacă necontenit în lumina lumânării. Într-un final, se așterne o tăcere, în care amândoi privim spre lumea ce tocmai a zugrăvit-o. Încet, ia fiecare câte o înghițitură de vin și ne urăm rămas bun, până la data următoare. Și undeva, în adâncul sufletului, păstrez și această lume, un tablou în miniatură adăugat unei colecții deja prea plină. Și mă întorc iar, mă întorc mereu, întrebându-l dacă binevoiește să-mi mai spună o dată.
Mor clipe mute, numărate,
Acolo-n satul vostru gol,
Mor clipe mute numărate,
Şi-n pacea nopţii-nfiorate
Acelaşi vis vă dă ocol.
Discussion about this post