Scrisori de dragoste târzii – Lucian Blaga

 „Lucian Blaga e mut ca o lebădă”

Așa obișnuia să se spună despre Lucian Blaga, pe vremea când acestea era abia un copil. N-a vorbit până la vârsta de patru ani, poate pentru că undeva, simțea și el că va avea o legătură strânsă cu cuvântul, o legătură ce avea să-i domine viața.

Pe Lucian Blaga l-am întâlnit pe o plajă pustie și tainică, uitată demult în interiorul ființei mele. I-am auzit într-o după-amiază caldă cuvintele și le-am cunoscut imediat, ca și cum le mai auzisem undeva, nu o dată, ci de multe ori. Pe Lucian Blaga l-am recunoscut ca fiind de-al meu, chiar dacă nu-l mai văzusem niciodată.

Poetul stătea culcat pe nisip, cu ochii-n ceruri, și aștepta. Ce anume, n-am știut și nici n-am îndrăznit să întreb. M-am mulțumit să mă așez lângă el și să-l ascult vorbind.

Vedeam, umblam, dar încă nu eram.

Prin anul lung, ah lung, de altădat’

de-abia iubirea m-a întemeiat.

Mi-a spus că-i pot zăbovi alături doar o oră, mai apoi trebuie să plec, să-mi caut singur calea, dar mi-a promis că timp de un ceas, îmi va spune poezii, dacă eu voi vrea.

Murmură dor de pereche,

Patima cere răspuns,

Ah, mineralul în toate

geme adânc şi ascuns.

Nu lăsam niciodată să se aștearnă liniștea. Cum termina de vorbit, cum îl mai rugam sfios să-mi mai spună una. Înțelegeam și eu că timpul ne e limitat și ce nu reușesc să învăț acum, voi pierde pentru totdeauna. Eu îl rugam, iar el se conforma. Îmi citea versuri din stelele-i lăuntrice, uneori jucăușe, alteori molipsite de o tristețe fără seamăn.

Sărea grațios dintr-un vers în atul, de parcă i-ar fi fost frică să zăbovească prea mult într-un singur loc. De parcă s-ar fi temut că are să-l prindă întunericul, poetul meu recita în continuare.

o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,

că sufletul mi-aşa curat,

cum gândul tău il vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plânge mult atunci ori vei ierta?

Vei plânge mult ori vei zâmbi

de razele acelei dimineţi,

A întins o mână, să-mi mângâie părul, iar eu am înțeles că ora noastră se sfârșise. Ridicându-mă, m-am scuturat ușor de nisip și i-am mulțumit pentru cuvintele frumoase. Pe Lucian Blaga, l-am lăsat în urmă, pe o plajă pustiită, privindu-mă cum mă îndepărtez.

Dar nu l-am părăsit niciodată. Cuvintele-i încă-mi susură în ureche, scriind aceste rânduri, în somn sau în dragoste, tot poetul îmi ghidează pașii.