O scrisoare de dragoste Bucureștiului

Bucureştiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgosteşti, să nu-ţi cauţi pereche într-un astfel de oraş, în care soarele se stinge cu atâta melancolie…
Mircea Eliade

Îmi face plăcere să mă plimb adesea pe străzile Bucureștiului. De multe ori, merg singură, nu de alta, dar când ești cu cineva, ai tendința să te uiți la acea persoană, să te pierzi în conversație și să nu mai vezi nimic altceva în jur, iar plimbările mele nu despre asta sunt.
Plec fără căști în urechi și evit cât pot să scot telefonul din geantă. În schimb, aleg să țin ochii deschiși și să privesc totul în jur ca și cum ar fi prima oară. Nu e. am fost de mii de ori în centrul Bucureștiului, cunosc alei, străzi, părculețe pitite între blocuri, de care nu știu decât locatarii din împrejurimi. Am copaci preferați și locuri în iarbă unde stau și mă gândesc. Dar cel mai mult, îmi place să merg pe străzi, pe la Cercul Militar, sau pe străzile cu nume străine de pe lângă Piața Romană. Caut să văd cu adevărat clădirile din fața mea, arhitectura aceea boemă, care invocă un București de demult, o vreme apusă.

Când suntem în afară, ne e ușor să ne îndrăgostim de orașe străine. Nimeni nu poate să meargă prin Roma fără să aprecieze frumusețea străzilor înguste și istoria care te pândește după fiecare colț. Nimeni nu poate cutreiera străzile Parisului fără să-și dorească să rămână mereu acolo. Sunt orașe frumoase, nu-i vorbă, doar că mi se pare păcat că pe ele le apreciem, dar pe Bucureștiul nostru, nu.
Cu București, ai o relație foarte veche, poate chiar de când te-ai născut. Îl vezi zilnic, de-obicei în grabă sau preocupat de problemele vieții de zi cu zi. Din relația cu Bucureștiul, a dispărut magia zilelor de la început, nu mai ești chiar așa de dornic sau de fascinat, pur și simplu, îți duci viața aici, fără să vezi orașul superb ce te înconjoară.

Pentru că București asta e- un oraș superb, viu, plin de oameni și clădiri frumoase, plin de personaje, plin de povești de viață. Pentru mine, Bucureștiul n-a fost niciodată „micul Paris” pentru că Bucureștiul nu e mic. Refuz să-l văd ca pe o replică călduță a unui oraș „mare”. Eu nu m-am născut în micul Paris. Eu m-am născut în Bucureștiul mare și caut să-mi amintesc asta în fiecare zi.

Nu las să treacă o zi în care să nu mă fi bucurat că sunt bucureșteancă. Fie că fotografiez o casă frumoasă, acoperită de mușchi și uitată pe o stradă îngustă, fie că privesc apusul sângeriu, nu există zi în care să nu văd cât de frumos e Bucureștiul.

Mulți pleacă. Mulți îl acuză că ar fi murdar sau prea plictisitor în comparație cu altele. Mie mi-e greu să cred că vorbim de același oraș. Bucureștiul meu nu e murdar și nici plictisitor.