Din punctul de vedere al unei iubitoare de cărți ca mine, trăim într-o lume incredibilă. Prin prisma tehnologiei, avem acces la cărți în absolut orice limbă, scrise în orice țară s de orice autor. Putem chiar să intrăm în contact direct cu autorii preferați prin intermediul platformelor de genul Twitter sau Instagram și putem strânge câte cărți ne dorim, atât cât ne ține portofelul.
Și totuși, nu pot să nu observ că astăzi, într-o Românie dominată de modele occidentale, și prin urmare, și de scriitori străini, ne uităm încet-încet propriul trecut, autorii români de odinioară care astăzi nu mai sunt „la modă”. Și odată cu ei, lăsăm sute de capodopere s-adune praf prin bibliotecă, în goana noastră după scriitori moderni. Și așa c-am hotărât să încep o serie de „recenzii” sau comentarii, dacă vreți, ale unor cărți superbe scrise chiar în limba noastră maternă.
Încă-mi amintesc cum ar trebui să meargă această pseudo-recenzie… „Romanul, o încadrare a genului epic, explorează…”
Dar mă tem că nu o să meargă așa. Nu am fost niciodată bună la astfel de exprimări șablon, așa că nu pot să vă spun acum caracteristicile genului epic sau să-i fac o analiză de personaj ca la carte lui Ștefan Gheorghidiu. Dar știu să vă spun cât m-a impresionat această carte și mai ales de ce. Din toate cărțile care mi-au fost recomandate în timpul școlii, „Ultima noapte…” a fost singura despre care am simțit mereu că și-ar merita locul.
Restul, despre condiția țăranului român sau despre mai știu eu ce război îndepărtat nu păreau să aibă sens pentru o elevă de liceu care tot ce își dorea în viață era să se îndrăgostească. Dar „Ultima noapte…” exact asta mi-a oferit. Mă îndoiesc că Petrescu știa, la vremea la care a scris romanul, că va ajunge una din lecturile de căpătâi ale elevului român, dar uite că a știut să vorbească în așa fel încât să rezoneze fix cu sufletul puștilor de cincisprezece ani. Poate unde și Ștefan însuși era atât de tânăr și de rătăcit într-o căutare, dar m-am regăsit extrem de mult în paginile cărții.
„Ultima noapte…” e de-asemenea și prima întâlnire cu moartea și cu realizarea rece că lucrurile nu sunt așa cum le visăm noi. Camil Petrescu ne poartă de brațe de la un ideal atât de familiar adolescenței la o realitate dezolantă. Vedem cum, chiar sub ochii noștri, ni se destramă fiecare iluzie ascunsă-n suflet atunci când devenim adulți. Și poate de aceea ar fi interesant să recitim cartea lui Camil Petrescu, pentru că mulți dintre noi o consemnează alături de „Baltagul” și de „Moara cu Noroc” etapei școlii, o carte care nu merită recitită.
Dar e o concepție greșită, pentru că deși îți amintești, în linii mari, povestea, percepția ta despre viată se va fi schimbat mult față de adolescență. Unde atunci îl priveai pe Gheorghidiu ca pe un prieten, dar totuși un străin, astăzi ai devenit și tu ca el. Ai văzut poate moartea, ai privit cum iluziile despre viață și noțiunea copilăroasă despre romantism ți-au fost călcate în picioare.
Vezi, pe semne, altă lume astăzi decât cea pe care o vedeai la cincisprezece ani.
