Din punctul de vedere al unei iubitoare de cărți ca mine, trăim într-o lume incredibilă. Prin prisma tehnologiei, avem acces la cărți în absolut orice limbă, scrise în orice țară s de orice autor. Putem chiar să intrăm în contact direct cu autorii preferați prin intermediul platformelor de genul Twitter sau Instagram și putem strânge câte cărți ne dorim, atât cât ne ține portofelul.
Și totuși, nu pot să nu observ că astăzi, într-o Românie dominată de modele occidentale, și prin urmare, și de scriitori străini, ne uităm încet-încet propriul trecut, autorii români de odinioară care astăzi nu mai sunt „la modă”. Și odată cu ei, lăsăm sute de capodopere s-adune praf prin bibliotecă, în goana noastră după scriitori moderni. Și așa c-am hotărât să încep o serie de „recenzii” sau comentarii, dacă vreți, ale unor cărți superbe scrise chiar în limba noastră maternă.
Iar astăzi, aș vrea să ne întoarcem la Mircea Eliade, acel gigant al literaturii române pe care l-am discutat în urmă cu câteva săptămâni, prin „Nuntă în cer”. E greu de spus care e cea mai cunoscută sau cea mai bună carte a lui Eliade, însă pentru mine, nimic nu se compară cu „Noaptea de Sânziene”.
Să spui că „Noaptea de Sânziene” e o carte de dragoste ar fi prea puțin și prea neclar. Sigur, la inima poveștii, avem triunghiul amoros, dacă îi putem spune așa, dintre Ștefan, soția sa Ioana și tânăra ce nu-i dă pace, Ileana. Dar cartea în sine e despre mult mai mult de-atât. E despre România, despre război și în esență, despre ce înseamnă să fii atât om cât și artist. Pe parcursul celor două cărți, ne trec prin fața ochilor o multitudine de personaje îndrăgostite, pierdute, furioase, singuratice, credincioase sau înșelătoare care-ți arată aspecte diferite ale aceluiași individ, anume însuși Eliade.
Una dintre cele mai interesante părți ale cărții nu vine din povestea de dragoste a personajului principal, ci dintr-una din poveștile secundare, anume încercarea învățătorului Gheorghe Vasile de a păstra și de a ascunde o comoară de cărți, tablouri și alte asemenea de armata rusă. Îl urmărim mai întâi cum strânge acest mic tezaur, iar apoi, cum înfruntă pericolele unei țări invadate, om bătrân fiind, pentru a-l ascunde într-un loc sigur, iar ăsta e un exemplu incredibil de identitate națională și de dragostea pe care ar trebui să i-o purtăm acestei țări.
Dar desigur, nu poți vorbi de „Noaptea de Sânziene” fără să vorbești și de sufletele pereche și deși în sine o poveste incredibil de tristă, ea reușește să dea speranță oricărui cititor, mai mult poate decât vreun basm cu final fericit, deoarece opera lui Eliade e presărată cu un realism teribil care te face să te simți ca la tine acasă în paginile cărții, un adevăr pe care fie l-ai trăit, fie ți-a fost lăsat amintire din bunici și moși-strămoși. Lumea din carte, în care se pot totuși întâmpla miracole în Noaptea de Sânziene și două suflete menite se pot găsi printre milioane de alte suflete, e lumea reală. Sigur, schimbată, dar lumea în care trăim și astăzi, lumea în care vor trăi și urmașii noștri peste o sută de ani.
Discussion about this post