Mulți dintre noi am crescut cu Jim în amintire, născuți după ce acesta deja se stinsese din viață, atât, atât de devreme. Necinstit de devreme, stai și te gândești că ar fi împlinit astăzi abia 76 de ani. Puțin, dar așa cum scria un alt artist pierdut prea devreme, anume Kurt Cobain, „mai bine te stingi brusc, decât să te ștergi în timp” (parafrazându-l, la rândul lui pe Neil Young).
Ce poți spune? Poți aminti că a fost solistul trupei The Doors, una din cele mai faine trupe cu un sunet absolut hipnotizant. Poți spune că i-a stat inima la doar 27 de ani. Poți spune că a cântat „Riders on the storm”. Poți spune multe, dar ele n-ar însemna nimic, ar fi doar o repetiție a unor fapte care pe Morrison în sine fără îndoială că l-ar fi plictisit teribil.
Așa că n-am să le spun. Am să spun, în schimb, că datorită lui, am crescut cu imaginea unui ucigaș ascuns într-o noapte furtunoasă. Că a inițiat în mine o naștere creativă, cum s-ar spune, că mi-a arătat că poți picta în cuvinte și nu doar că poți, dar ar și trebui să-ți lași mintea să alunece, să se joace și să îndrăznească.
În vocea lui seducătoare, am recunoscut ceva din mine și mi-ai zis „vreau să simt și eu ce simte omul ăsta”.
https://youtu.be/jKa0Par8Un8
Am fost recent la mormântul lui Morrison în Paris. Înghesuit printre mii de alte pietre, deoarece cimitirul Pere Lachaise e unul extrem de căutat și desigur, extrem de aglomerat. Și într-o primă secundă, m-am enervat. Am zis cum, așa un om să aibă așa o piatră amărâtă, fără tam-tam, fără săgeți care să-l scoată în evidență.
Iar apoi am văzut doi bărbați mai în vârstă, sprijiniți de gardul ce dădea spre mormânt, privind către Jim, fiecare cu căștile în urechi. N-am avut nevoie să-i întreb ce ascultă. Am zâmbit și am mers mai departe.
Nu cred c-aș ști să exprim în cuvinte tot ce a însemnat Jim Morrison pentru mine, toată revoluția pe care a izbucnit-o într-o copilă de 11-12 ani. Dar nici nu trebuie. Oamenii ăia din cimitir? Uite aia a însemnat Jim Morrison.
Discussion about this post