Săptămânalul „Cațavencii” oferă marți cititorilor un editorial de excepție un editorial de excepție semnat de Patrick Andre de Hillerin. Sub titlul „Nu-l deranjați pe mandolinist!”, articolul ia în discuție relația dintre Ludovic Orban, primul zdrăngănitor al țării, și presa, în special presa pe care însuși premierul a miluit-o cu 40 de milioane de euro ca să promoveze ferm și neabătut linia trasată de guvern. O lectură foarte utilă tuturor românilor care trebuie să înțeleagă că atunci când ziarele și televiziunile cântă în strună actualei puteri o face în schimbul banilor promiși.
Nu-l deranjați pe mandolinist!
„Ludovic Orban s-a trezit, fără voia nimănui, un soi de stăpân absolut al României pe durata stării de urgență și, mai nou, pe durata stării de alertă. Din angajatul fictiv al unei firme căreia, probabil, nu i-a văzut nici măcar birourile, eternul băiat vesel de șprițuri al PNL, profundul care știe să cânte la chitară grămezi de cântece de cabană de protocol, a devenit autoritatea supremă în materie de epidemie, pandemie, economie, fudulie și neam-prostie.
Înconjurat de o gașcă pretoriană alcătuită din băieți cu la fel de mult chef de distracție, guralivi și degrabă vărsători de invective, fratele mai mic și mai puțin dotat intelectual al lui Leonard Orban a devenit, peste noapte, un semizeu. Să ajungi, din semidoct, semizeu, iată o evoluție spectaculoasă.
După aproape treizeci de ani în care a stat aplecat pe culturile de sparanghel ale tuturor șefilor PNL, visând mereu la o funcție mai de Doamne-ajută, Ludovic și-a văzut visul cu ochii. Din păcate pentru România, visul lui tinde să devină coșmarul nostru, al tuturor. Și nu pentru că ar fi cel mai prost premier al României din toate timpurile. Poate că nu este. Dar ca unul dintre cei mai aroganți va intra cu siguranță în istorie.
Duminică, pe relaxare exagerată, ziariști – poate chiar unii dintre cei care-l știu de pe vremea când umbla și călare pe mese, și cu mesele călare pe el – au îndrăznit (sacrilegiu, blasfemie!) să-l întrebe de ce guvernul lui, adică al președintelui, dar condus în acte de el, a întârziat nepermis de mult să trimită în Parlament legea stării de alertă, provocând trei-patru zile de vid legislativ între starea de urgență și cea de alertă.
„Îmi puneți nişte întrebări deranjante“, s-a oțărât lăutarul familiei Cocoș la ziariști. Sper că ziariștii cu pricina au roșit, rușinați brusc. Orban, ascuns de mască, nu ne-a lăsat să-i ghicim trăirile. Dar sigur era cam nervos. Ar fi spart o sticlă de colțul mesei și ar fi amenințat niște gâturi. Bine că nu era la volan, că ar fi derapat gingaș pe gheață spre a fractura niște mâini…
A mai pățit-o actualul premier o dată, în 2012. Primise asigurări de la partid că Piața Universității e plină de peneliști (întâmplător, atunci și useliști). Așa că s-a repezit vitejește în mulțime pentru un duș de popularitate. Membrii de partid, însă, veneau în piață, că era obligație, se prezentau la cei cu listele de prezență, se semnau și plecau. Așa că dușul de mulțime al lui Orban s-a transformat rapid în ploaie de flegme.
Probabil că așa s-a simțit și duminică, în fața ziariștilor. El știa că a dat presei 40 de milioane de euro. Mă rog, a promis, dar e tot aia. Păi, de 40 de milioane de euro, presa mai îndrăznește să-i pună întrebări deranjante? Ce-i porcăria asta? Cum să-l deranjezi pe el, binefăcătorul presei, cu întrebări din astea care sugerează că e cam incompetent, leneș și nepregătit? Păi, știu ei, ziariștii, ce putea face Orban cu 40 demilioane de euro? Câte guri flămânde și recunoscătoare din partid ar fi putut să hrănească? Iar gurile alea nu ar fi pus întrebări, căci ar fi fost prea ocupate cu laude umede și deșănțate.
Incredibilă presa asta, absolut incredibilă. Ingrată și fără a-și cunoaște propriile interese. Toată industria HoReCa și furnizorii ei de pe orizontală nu primesc de la guvernul Orban 40 de milioane de euro, dar primește presa, care nu contribuie la PIB nici măcar cât un județ mai bine dezvoltat turistic. Adică riscă el, ditamai premierul, să se pună rău cu Murat și Corina Martin (până la urmă nu s-a pus rău, că i-a mulțumit și pe ăia, chiar dacă nu i-a mulțumit pe adevărații investitori din turism), iar presa, căreia i-a dat cu două mâini din banii publici, îl șicanează cu aiureli din astea? In-ca-li-fi-ca-bil!
Dacă cineva mai avea dubii că, în schimbul banilor alocați presei, Ludovic Orban și partidul prezidențial așteaptă nimic altceva decât ode, laude și limbi galeșe, ieșirea nervoasă de duminică ar fi trebuit să-l lămurească. Gândul nerostit al premierului era, cu siguranță, „Uite-i, băi, și pe ăștia: eu le lipesc bani pe frunte, iar ei cântă tot ce vor ei!“.
Numai că banii ăia nu sunt banii lui Orban, nu sunt nici banii PNL și nici ai președintelui Iohannis. Sunt banii tuturor românilor care în aceste două luni de lockdown au continuat să muncească, să producă și să plătească impozite către statul român. Sunt banii generației actuale, dar și banii generațiilor ce vor veni și vor plăti împrumuturile făcute azi.
Dacă este datoare cuiva pentru ajutorul de 40 de milioane, presa care-l va primi îi este datoare românului de rând, care are nevoie de răspunsuri la întrebările deranjante.
Dacă vrea să nu fie deranjat cu întrebări, Ludovic Orban ar trebui să-și urmeze vocația și competențele și să devină zdrăngănitor la corzi în vreo bodegă sătească. Acolo sigur nu-l va întreba nimeni nimic, dar nu garantăm că nu va trebui să învețe să evite halbele nemulțumiților de trilu-i gâjâit.”
Discussion about this post