Hăituit de regulile aberante ale apostolilor pseudpoliticieni ai pandemiei am mers, weekend-ul trecut, să fac niscai cumpărături în mall-ul din Băneasa. Da, era înghesuială, dar nu de asta vreau să vă povestesc, și nici de cum arăta Capitala sâmbătă seara, cu străzi pustii și milițieni bengoși și vigilenți în căutare de cetățeni ce pot fi iute preschimbați în periculoși infractori, dușmani direcți ai lui Târțu și Tarafat.
Eu vreau să vă spun despre o anumită scânteiere, o luminiță discretă, un praf de cometă, un licurici imaterial și totuși prezent. Raza celei mai importante speranțe care există în noi toți.
Nu este o părere și nici vreo amăgire, doar că noi, prinși într-un iureș perpetuu alimentat de resorturi mizerabile care au ca scop numai să ne îngreuneze viața, nu mai ținem minte că l-am zărit și apoi adorat ca un fragment de sfințenie acordat nouă.
Despre ce vorbesc? Despre ceea ce și voi știți, dar ați uitat să prețuiți. Iar mie, prin mila Domnului, mi-a fost reamintit în plină înghesuială a unui mall, un miniBabilon ce stă să explodeze de trăiri ieftine.
Am trecut pe lângă ele. Erau trei, cam de-o vârstă mi se părea mie, ciripind în limba lor. Când ni s-au intersectat privirile, am văzut!
Am văzut ceea ce văzusem și în ochii soției mele, dar peste această minunată amintire mi s-au așezat sute de mii de gânduri despre nevoi, despre supraviețuire, despre multe lucruri care au plăcerea să îți rupă sufletul în fâșii mici și care vor să te lase fără de speranță.
Erau trei, și din ochii lor țâșnea spre toată lumea cea mai curată lumină ce poate sălășlui în om: scânteia miracolului care lucrează la o viață nouă. Atunci, zidurile mall-ului s-au risipit și printre rănile trecutului a răsărit, mângâietoare, amintirea gânguritului unui prunc.
Veșnica și cea mai frumoasă mirare!
Numai în ochii unei femei însărcinate poți vedea focul care mișcă alchimia ce lucrează la un viitor om.
Asta am văzut și învățat de la soția mea. O scânteie ce devine vălvătaia ce acoperă prozaica biologie despre care ne-au povestit mulți învățați, dar care au omis ce era mai important: scânteia care mișcă lumea!
A fost deajuns o fracțiune de secundă, o întâlnire cu trei femei însărcinate, într-un mall destul de păgân și ca ofertă, și ca intenție, și sufletul meu s-a umplut de sclipirea ce am citit-o în ochii lor.
O fracțiune de secundă lungă ca aventura împleticelii AND-ul cel nou și tainic.
Doamnele nu știau cât de fericite pot fi, dar purtau deja fericirea chiar în ochii lor. O enigmă de lumină, un pic de diamant care ne prevestește o lume nouă, o viață nouă, un miraculos început făcut nouă cadou de preamilostivul Ziditor de Cer și de Pământ.
Atât a fost de ajuns ca să aflu, iarăși, ce este cu adevărat important în toată acestă lume pe care ne chinuim să o convingem că îi suntem stăpâni.
N-o să înțelegem niciodată pe deplin femeile, dar nici nu avem nevoie de așa ceva după ce am văzut acea lucire din privirea unei purtătoare de miracol.
Femeia este un vas care se umple de miracol. Natural. De la sine.
Și ochii ei îți spun asta cu o sinceritate ce îți poate lumina întreaga viață. O fărâmă din bătaia inimii este de ajuns să își dea măsura unui univers pornit din lumină și în căutare de lumină.
Într-un mall. Atât.
Discussion about this post