Ideea acestui eseu mi-a sugerat-o o congeneră care văzându-mă cu o ditamai sacoşa doldora de cărţi cu care mergeam la o lansare a ultimei mele apariţii editoriale, m-a interpelat vehement: „Nu ţi-e ruşine, om bătrân să umbli cu aşa ceva!” N-am înţeles-o, am urcat în troleibuz şi un martor ocular m-a dumirit arătându-mi reclama firmei de electronice de unde aveam sacoşa, la un cunoscut televizor: LG! Cea care mă criticase a crezut că e vorba de cu totul altă siglă.
Drept care sunt nevoit să invit la a observa împreună că, de când e lumea lume şi mai ales de când primatul (aşa spunând urmaşului terestru al lui Adam!) a devenit om (de Neanderthal, de Comangon sau Sapiens Sapiens ca Gânditorul nostru de la Hamangia) au existat comunităţi habituale. Vânători-culegători şi apoi agricultori-meşteşugari, oamenii, care au evoluat în evurile istorice din paleolitic în neolitic, din epoca pietrei şi lemnului în ceea a bronzului şi fierului, n-au trăit în singurătate ci în ceea ce sociologii de azi denumesc organizaţii. După descendenţa organizării sunt cunoscute cele două linii date de sexe (necum gen şi cu atât mai puţin după părinte unu sau părinte doi!) patriarhat (sexul tare, bărbătesc) sau matriarhat (sexul slab, mai târziu frumos, femeiesc).
Dar, oricare a fost organizarea (gentilică, în colectivităţi mici sau tribală, în coagulări mai mari, această formă supravieţuind şi ai prin junglele ecuatoriale virgine) criteriul de bază al coexistenţei (rămas acelaşi de milenii în lumea civilizată, în care omul s-a desprins de instincte, s-a ridicat în două picioare, a început să vorbească, folosind al doilea sistem de semnalizare – cuvântul în locul semnului sau onomatopeei! – şi s-a aşezat în fruntea regnului animal) l-a constituit ceea ce am denumit mai târziu, dar a existat din totdeauna (prin Adam, Eva, Cain şi Abel, încă din vremi legendare!), adică: familia.
Numită celula de bază a societăţii în vremurile moderne bărbatul, femeia şi copii lor rezultaţi din mezalianţa sanguinară sau, mai apoi, prin legătura pecetluită religios şi civil, au constituit prima şi cea mai importantă organizaţie a conviviului. Familia constituită din străvechime şi pentru pururi (după înscrisul genetic al întregii lumi a viului perpetuată simbolic prin supravieţuitorii – toţi el şi ea, mascul şi femelă – de pe Arca lui Noe care oprindu-se pe muntele Ararat a învins potopul biblic!) dintr-un bărbat (de dorit viril, virilitatea şi pe cale de consecinţă virtutea, fiind, cu obârşii latineşti semnul bărbăţiei) şi o femeie (văzută în primul rând aptă a fi mamă, a avea copii, a perpetua specia). Excepţiile (de opţiune sau fiziologice) ale familiilor fără progenituri sunt menite să confirme regula, iar prin recursul la înfiere, zisă luatul de suflet! acele excepţii se estompează.
Vreau să spun, dacă nu s-a-nţeles deja din start că vorbesc în cunoştinţă de cauză şi cu legitimitatea familistului cu urmaş, care m-a făcut bunic, care pledez pentru tradiţie, pentru iubire idilică (de tip Dragobete sau Zburătorul heliadesc), pentru cununie şi nuntă (de tip Cana Galileii sau Nunta Zamfirii lui Coşbuc), pentru convieţuire şi viaţă-n doi (de tip soţ şi soţie, cu fii şi fiice şi alte cimotii cu grade de rudenie de tip el /ea, yin /yang, bărbat şi femeie cum au fost lăsaţi de la natură (se poate folosi şi termenul Dumnezeu!), nu ca rezultat al ingineriilor împotriva firii, fiindcă fiinţa umană nu este marfă alimentară, fruct exotic, produs agricol, vieţuitoare acvatică, pasăre ouătoare, exemplar de şeptel care să sufere mutaţii genetice (şi acelea dăunătoare, nefireşti, contraindicate şi contra-productive pe termen lung), sexul reprezentând o unitate în diversitate, o matrice a continuităţii, acelaşi Heliade Rădulescu tipărind un „Curier de ambe sexe” (nu genuri) pentru folosul cultural bărbătesc (copil, adolescent, tânăr, adult, vârstnic, senior) şi /sau femeiesc (fetiţe, adolescente, pubere, tinere, adulte, vârstnice, bunicuţe).
O familie este, iniţial, figura triangulară (triunghiul e figura rigidă din geometrie care nu se poate modifica) solidă constituită din aşa zisele rude de gradul întâi: tata, mama şi fiul (fiica), respectiv fratele (sora) care, apoi, după raporturile de rudenie (sanguinare sau de alianţă) capătă şi alţi componenţi: bunici, nepoţi, unchi / mătuşi, veri / verişoare, strănepoţi / strănepoate, constituindu-se astfel aşa zişii arbori genealogici ale compuşi din ramuri feminine şi din ramuri masculine.
Deşi sunt un tradiţionalist şi un creştin, cunoscător şi iubitor al existenţelor familiale legiferate de exerciţiul milenar al convieţuirii, nu neg existenţa şi manifestarea excepţiilor gen Cezar, Ceaikovski, Michelangelo şi alţi practicanţi cu discreţie al păcatului împotriva firii, dar a accepta exbiţionismul, extremismul, obscenitatea în faţa sau cu antrenare copiilor, a face dintr-o anomalie behavioristică la urma urmei, dacă nu cumva o maladie, un modus vivendi şi operandi pe care trebuie să-l accepte, să-l tolereze şi să-l practice (de probă, prin introducerea în şcoli, cu sprijinul larg al unor politicieni fani sau profitori LGBT!) majoritatea devine mai mult decât strigător la cer, ci un comportament la limita legii, de nu cumva o infracţiune a instigării mai ceva ca blamata zădărnicire a prevenirii şi combaterii maladiilor, de care se face caz în epoca măştii, distanţării, igienei şi (altui) profit de tip sanitar cu sâmbure de realitate semănat pe ogorul de credulitate unde se află neamul fricos, dezinformat, manipulat.
De aceea cred că e locul să constatăm împreună şi să combatem cu vehemenţă resurecţia excepţiilor şi anomaliilor care-şi găsesc stegar aşa-zişi progresişti, rezistaci, rogvaivişti, stegari care la un iscodit mai profund (n-am găsit alt termen) se constată adesea că Iuda Iscarioteanul cu ai lui câţiva arginţi ai vânzării a fost un mic copil.
Pentru delectare, ca-n filmele ştiinţifico-fantastice, astfel de „realităţi” ale deşuchelii, epatării, sfidărilor pot fi acceptate, dar atunci când atentează la ceea ce numim şi respectăm pe aceste pământuri – familia, cu unitatea sa de monolit şi menirea sa social-educativă firească – nimic nu justifică şi nimeni nu consideră că există loc de negociere sau, cu atât mai mult, cedare, în numele nu ştiu căror directive şi recomandări, modele şi opţiuni din lumea „civilizată”, mai ales pentru noi, descendenţi din ciobanul mioritic (inclusiv celebrul Bucur întemeietorul capitalei euro-atlantice Bucuresci) nu pot constitui repere valorice care să ne abată de la normalitatea sănătoasă a intimităţii majoritare, generatoare de armonie, iubire şi prunci, indiferent de opţiunile Yanuşilor politici sau mânjiţi-momiţilor cu simbrii bănoase şi răsplăţi fabuloase. E semnul pe care-l pune în practică prin orientările lui doctrinare şi prin praxisul liderilor, membrilor şi simpatizanţilor Partidului Neamul Românesc, care nu-ncetează să fiinţeze sub flamura roş-galbenă-albastră a românilor patrioţi şi care nu se lasă atras de experimente imposibile în state cu tradiţia normalităţii cum nici nu poate tolera dincolo de acceptabilitatea discreţiei fenomene pernicioase moralei noastre creştine şi sistemului nostru educaţional sănătos.
În rest, aşa cum spuneam ca şi mentorul nostru, Mihai cel Eminescu, şi cum repetăm cu convingere carpato-danubiano-pontică: suntem români şi… punctum. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu! (18.08.2021)
General (r) Prof. Univ. Dr. Nicolae Rotaru
Vicepresedinte Partidul Neamul Romanesc
Discussion about this post