Ediția cu numărul XXVII-a a Festivalului Internațional „George Enescu” care a fost intitulată inspirat „Aniversări” a avut în program astăzi, 25 august 2025, două concerte.
Primul concert al zilei a fost susținut de către Orchestra de Cameră Radio, iar cu această ocazie violonistul David Grimal a putut fi urmărit într-o dublă ipostază: ca solist, dar și ca cel care a asigurat conducerea muzicală. Publicul prezent în cocheta sală de concerte a Ateneului Român a putut audia „Silent Music” de Valentin Silvestrov, trei piese enesciene – „Pastorală”, „Menuet trist” și „Nocturnă”, în aranjamente pentru orchestră de cameră aranjate de către compozitorul Dan Dediu, lucrarea „Omagiu lui Couperin” de Maurice Ravel cât și Concertul în re minor pentru pian, vioară și orchestră de coarde de Felix Mendelsohnn Bartholdy.
Și-au dat concursul pianistul Roman Lopatynskyi, câștigător al Concursului Internațional „George Enescu” la ediția de anul trecut.
Concertul a debutat de la ora 17:00 și a constituit un adevărat regal muzical.
Născut în anul 1973, David Grimal a absolvit Conservatorul din Paris și cariera sa din ultimii douăzeci de ani este plină de concerte susținute ca solist alături de cele mai importante orchestre ale lumii, ca Orchestre de Paris, Orchestre Philharmonique de Radio France, Berliner Symphoniker, English Chamber Orchestra, Mozarteum Orchester Salzburg etc.
Titratul artist francez a fost invitat să concerteze în importante săli din întreaga lume, precum Suntory Hall – Tokyo, Philharmonie de Paris, Musikverein – Viena, Concertgebouw – Amsterdam, Berlin Konzerthaus, Wigmore Hall – Londra, Lincoln Center – New York, Conservatorul Ceaikovski – Moscova, Théâtre des Champs Élysées – Paris etc.
De asemenea, o pleiadă de compozitori contemporani i-au dedicat creațiile lor. Unul dintre proiectele de suflet ale lui David Grimal este ansamblul Les Dissonances – al cărui fondator și director artistic continuă să fie și în prezent.
Les Dissonances este considerată singura orchestră simfonică din lume care interpretează repertoriul standard fără aportul vreunui dirijor.
De asemenea, David Grimal este și un apreciat pedagog – predă în prezent la Hochschule für Musik – Saarbrücken (Germania) – și este invitat frecvent să facă parte din principalrle jurii ale concursurilor internaționale destinate viorii.
De mai bine de o perioadă, David Grimal este artistul în rezidență al Orchestrei Radiodifuziunii Române.
Din această postură a condus Orchestra de Cameră a Radiodifuziunii Române, cu aceeaşi precizie și rafinament artistic, demonstrând încă o dată cât de eficientă este considerată conducerea fluxului muzical, din rolul de concert maestru.
Demn de menționat este faptul că, în partea a doua a acestui concert, David Grimal a avut privilegiul și onoarea de a interpreta, pe vioara Antonio Stradivarius datată 1710 – denumită „Ex-Roederer”.
***
Compozitori de renume mondial precum Alfred Schnittke și Arvo Pärt l-au numit amândoi pe ucraineanul Valentin Silvestrov „unul dintre cei mai mari compozitori ai timpului nostru”.
Domnia sa este, de asemenea, unul dintre aadevărații lideri din domeniul muzicii clasice, un personaj pe deplin original. Deși a reprezentat o figură reprezentativă a avangardei fostei Uniuni Sovietice în anii 1960, a ajuns ulterior să realizeze că „cea mai importantă lecție a avangardei a fost să fie liber de toate ideile preconcepute – în special cele ale avangardei”.
Silvestrov s-a născut la Kiev în anul 1937 și a studiat pianul la Școala de Muzică de Seară din Kiev, apoi compoziția, armonia și contrapunctul la Conservatorul Ceaikovski. Orientarea sa experimentală timpurie a însemnat că opera sa a primit critici oficiale în Uniunea Sovietică și, în ciuda premiilor și a unor elogii proeminente, recunoașterea în patria sa și dincolo de aceasta a fost câștigată cu foarte multă greutate.
De-a lungul timpului, practica compozițională a maestrui Silvestrov a evoluat în ceea ce avea să se autocaracterizeze „stilul său metaforic” sau „meta-muzică”.
Compozitorul își dorește ca lucrările sale să fie văzute ca niște „code” ale istoriei muzicale, deoarece „sunt posibile din ce în ce mai puține texte care… încep de la început”.
Recent, înt-un interviu el a declarat următoarele : „Nu scriu muzică nouă. Muzica mea este un răspuns și un ecou al ceea ce există deja”. Și, deși ar putea părea că punctul final al unei astfel de filozofii trebuie să fie inevitabil tăcerea, Silvestrov a dovedit în repetate rânduri ce spațiu compozițional unic de fertil poate fi acest domeniu postludial.
Criticul de specialitate englez Malcolm MacDonald a denumit-o mult mai poetic, din moment ce, Silvestrov, nu compune lamentul în sine, „ci amintirea persistentă a acestuia”.
L-am audiat cu plăcere și urmărit cu atenție în cele trei piese enesciene – „Pastorală”, „Menuet trist” și „Nocturnă” (compuse în anul 1900 la Paris), în aranjamente pentru orchestră de cameră aranjate de către compozitorul Dan Dediu.
Arta orchestrației a fost etalată de către instrumentiștii Orchestrei de Cameră Radio în celebra piesă, devenită practic un etalon, ce aparține lui Maurice Ravel ,intitulată „Omagiu lui Couperin „- o veritabilă frescă a curentului impresionist francez.
Le Tombeau de Couperin (Mormântul lui Couperin) este o suită destinată pianului solo din creația lui Maurice Ravel, compusă între anii 1914 și 1917. Piesa este alcătuită în șase mișcări, bazate pe cele ale unei suite baroce tradiționale. Fiecare mișcare este dedicată memoriei unui prieten al compozitorului (sau, într-un caz, a doi frați) care muriseră luptând în Primul Război Mondial.Maurice Ravel a produs și o versiune orchestrală a lucrării în 1919, deși aceasta a omis două dintre mișcările originale.
Astfel, în anul 1919, Maurice Ravel a orchestrat patru mișcări ale llucrăriisale (Prélude, Forlane, Menuet și Rigaudon). Această versiune a avut premiera în luna februarie anului 1920 , sub conducerea lui Rhené-Baton și a Orchestrei Pasdeloup și a rămas una dintre cele mai populare lucrări ale sale.
Versiunea orchestrală a clarificat limbajul armonic al suitei și a adus claritate ritmurilor sale de dans clasic. Oboiul este prezent în mod proeminent, preluând melodia din Prélude și Menuet, precum și pentru secțiunea pastorală înDdo minor a Rigaudonului, unde este acompaniat de pizzicati asemănători chitarei.
Versiunea orchestrată este compusă pentru două flaute (un piccolo dublat), două oboaie (un corn englez dublat), două clarinete, două fagoturi, doi corni, trompetă, harpă și orchestra de coarde.
Cele patru mișcări (Prélude, Fugă, Menuet și Rigaudon) au fost aranjate pentru cvintet de suflători de către cornistul american Mason Jones (1919–2009).De asemenea,compozitorul danez Hans Abrahamsen a transcris, de asemenea, patru mișcări pentru cvintet de suflători,iar compozitorul american Gunther Schuller a realizat un aranjament pentru cvintet de suflători.
Versiunea interpretativă a Orchestrei de Cameră Radio a respectat cerințele stilistice perioadei post-impresioniste și a smuls multe ropote de aplauze venite din partea publicului meloman.
***
De asemenea, pasiunea și efervescența romantică germană au fost prezentate publicului și în lucrarea concertantă de tinerețe a lui Felix Mendelsohnn-Bartholdy-Concertul pentru vioară și pian cu acompaniament de orchestră de coarde în tonalitatea re minor.
De asemenea, exprimarea elitistă a muzicienilor din Orchestra de Cameră Radio s-a împlinit plenar în compoziția compozitorului ucrainean Valentin Silvestrov intitulată „Silent Music.”
Legat de aceasta, orizontul muzical pare să fie unul aparte, cu sonorități calde, bine delimitate timbral și acustic, cu spații „aerate” specifice muzicilor postmoderne, care au răsunat atât de plin de culoare,vivacitate și armonice în rotonda Ateneului bucureștean.
Orchestra de Cameră Națională Radio a funcționat la parametrii înalți,ca un organism viu, care a fost ,cu inteligenţă și priceperea muzicală, purtat pe aripile expresiei de către experimentatul dirijor și artist francez David Grimal.
De altfel, acest nou gen de muzică ,de factură nostalgică, meditativă a avut un efect reconfortant asupra exigentului public, prezent în număr considerabil în sala Ateneului Român.
Din punct de vedere creativ și sonor, acest concert s-a grefat pe gustul rafinat al melomanilor.
***
Despre creația și personalitatea compozitorului ucrainean Valentin Silvestrov se cunosc destul de puține, dar acest lucru nu constituie vreun dezavantaj.
Astfel,încă din anul 2004, amprenta muzicii creatorului Valentin Silvestrov a oferit o perspectivă diferită, dar la fel de intimă, asupra lumii sonore a sa,din perspectivă pur componistică.
Dovadă stau înregistrările cât și lansarea unei asemenea înregistrări din anul 1986, a ciclului său de Cântece „tăcute”-Silent music– lucrări pe care, pentru a-l cita pe muzicologul englez Paul Griffiths, „am putea simți că le-am știut dintotdeauna”, atât de mult le-a fost calitatea discretă, șoptită, abia perceptibil.De atunci au urmat lansări de muzică sacră, printre acestea numărându-se și monumentala sa Simfonie numărul 6, care face parte deja din repertoriul extins al multor orchestre simfonice din lume.
Revenind la concertul desfășurat sub cupola Ateneului, am avut senzația unei lumi fantastice care se derula cu acea viteză constantă, lipsită de lentoare și de repeziciune.Cu alte cuvinte, timpul în muzica lui Valentin Silvestrov este asemănător unei ape care abia se mișcă, trecutul refuzând să se îndepărteze,iar mișcările lente și neregulate ale unei vâsle rămân la locul lor. Nimic nu s-a putut pierde în continum-ul sonor, pe durata a unui sfert de oră.
Prin finețea imaginilor sonore proiectate, am ajuns să decodific la nivel conceptual cum anume trebuie să întelegem ceea ce știm, sau de ce a funcționat acest gen de muzică pentru a fi profund afectat de către ea, pe parcursul interpretării sale de către componenții Orchestrei de Cameră Radio.
Cu toate că a părut oarecum simplă, dar evident că nu a fost,piesa a posedat inefabile tușe pline de profunzime și a reușit să rețină atenția datorită caracterlui ei estetic, atemporal și de neuitat.
***
Tripticul enescian compus din „Pastorală”, „Menuet trist” și „Nocturnă” a zugrăvit un univers aparte din arealul plin de culoare și efuziune post-romantică.
Maestrul George Enescu ne-a lăsat o veritabilă comoară muzicală constând în piese pentru vioară, precum și în lucrări de cameră într-o varietate de genuri pentru instrumentul său preferat. În timpul călătoriilor lungi perioade de timp în turnee de succes, dar istovitoare, George Enescu schița idei muzicale valoroase. Drept urmare, unele dintre lucrările sale au rămas neterminate sau nerevizuite.
Fiind un compozitor extrem de scrupulos și perfecționist, George Enescu nu a considerat-o pe niciuna demnă de a fi numerotată ca opus. Conform criticului de artă Malcolm MacDonald, „ele sunt așchii sărite de la masa de lucru. Dar ele sunt și exprimări minore ale unui compozitor și interpret debordând de muzicalitate, astfel încât n-ar fi putut scrie vreo piesă lipsită de interes sau farmec, sau care să nu fi fost pătrunsă într-o oarecare măsură de geniul său și de bucuria de a cânta. Ele confirmă preferința sa pentru anumite genuri – pastorală, nocturnă, serenadă – și capacitatea sa de a se mișca fluent între moduri de expresie franceze și românești“.
În unele cazuri, s-au putut dezvolta din schițe sumare piese de concert pentru vioară solo pline de pasiune și virtuozitate, precum Impresii în stil românesc , Arii în stil românesc, sau Fantezie concertantă .
În alte cazuri, precum Pastorală, Menuet trist și Nocturnă, în urma acestui aranjament recent întreprins pentru vioară și orchestră de cameră, s-a ajuns ca acest tip de muzică „a l’ancienne” să fie inclus în repertoriul de concerte al marilor ansambluri și soliști, deoarece manuscrisul original al aranjamentului s-a pierdut în negura vremii.
Toate cele trei piese au avut avantajul de a fi fost salvate decla o nedreaptă uitare și având atributul de a fi lirice ajută la o mai bună înțelegere a lui George Enescu, omul și compozitorul, contribuind totodată la dezvoltarea gustului dar și a repertoriului pentru vioară și muzică de cameră.
***
Un alt solist care a impresionat în cadrul concertului din această după-amieză a fost tânărul pianist ucrainean Roman Lopatynskyi, nimeni altul decât cel care a câștigat secțiunea de profil din cadrul celei de-a XIX-a ediții a Concursului „George Enescu”, interpretând cel de-al doilea concert pentru pian în Si bemol MajoOp.o8us 83 de Johannes Brahms, o creație solistică, pe deplin caracterizată printr-o căldură lirică cât și o eleganță virtuozistică.
Pianistul ucrainean atunci a fost acompaniat de Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, sub bagheta reputatului dirijor Christian Reif.
Lopatynskyi s-a născut în 1993 la Kiev. Ca laureat a peste 20 de competiții internaționale de pian, precum Concursul Internațional de Pian „Hamamatsu”, Concursul Internațional de Pian „Ferruccio Busoni” din Bolzano, Concursul Internațional pentru Tineri Pianiști în Memoria lui Vladimir Horowitz din Kiev, Concursul Internațional „Arthur Rubinstein” Piano Master, este unul dintre cei mai proeminenți și aspiranți tineri pianiști din Ucraina. Roman Lopatynskyi este membru al Academiei Festivalului Heidelberg din 2017.
Este invitat frecvent să cânte în săli de concerte și la festivaluri internaționale renumite, precum Ginza Tokyo Hall, Steinway Hall din New York, Festivalul Internațional de Pian Mariinsky din Sankt Petersburg, Festivalul Next Generation Classic din Bad Ragaz, Festivalul de Muzică Heidelberger Frühling și a colaborat cu succes cu Orchestra Simfonică Națională și Filarmonica Națională din Ucraina, Orchestra Simfonică din Tokyo, Orchestra Filarmonicii Radiodifuziunii Germane Saarbrücken Kaiserslautern, Orchestra dell’Arena din Verona și Filarmonica Teatrului din Bologna. De asemenea, a debutat la Musikverein și la Konzerthaus din Viena.
Pentru performanța sa, Roman Lopatynskyi a primit un premiu în valoare de 15.000 euro.
În această după-amiază, alături de titrata orchestră a Radiodifuziunii Române, a dat sens interpretării din punct de vedere stilistic și muzical a programului propus.
***
Unul dintre momentele cele mai gustate și apreciate de către publicul a fost versiunea interpretativă a Concertului în re minor pentru vioară, pian și orchestră de coarde de către Felix Mendelsohnn-Bartholdy.
Concertul în re minor pentru vioară și pian de Mendelssohn, intitulat oficial Concertul pentru pian, vioară și instrumente cu coarde (MWV O4), este o lucrare pentru doi soliști și orchestră scrisă în anul 1823, atunci când compozitorul avea doar 14 ani. A fost interpretată pentru prima dată în privat pentru profesorul său de vioară și mai târziu în public la Berlin, dar a rămas nepublicată și în mare parte necunoscută până la finalizarea unei reconstituiri pentru orchestră completă în anul 1999, prilejuită de retipărirea ediției de la Leipzig a operelor sale complete.
Fiind prezentat la o scară mult mai mică decât celebrul și mult mai cunoscutul său concertul pentru vioară în mi minor, acest dubluconcert este una dintre cele mai strălucite lucrări adolescentine ale lui Felix Mendelssohn-Bartholdy.
La suprafață, cele două instrumente solo pot părea aproape incompatibile, deși, desigur, pianul din vremea lui Mendelssohn era un cu totul alt instrument, unul cu sonorități mult mai diafane și mai lejere decât pianul de concert din ziua de astăzi.
Compozitorul le folosește pe parcursul acestui opus cu atâtea resurse și cunoaștere a calităților lor respective încât nu există niciodată vreun sentiment de incongruență. Acestea dialoghează unul cu celălalt, se imită reciproc, pianul acompaniază vioara (și invers) și li se acordă, de asemenea, propriile lor locuri solo.
Concertul a durat aproape 40 de minute, iar fiecare dintre părțile solistice au posedat atribute ca fiind realmente fascinante, tipic romantice.
Prima mișcare de-a dreptul grandioasă, Allegro, o formă de sonată concertantă spațioasă, cu dublă expunere pentru soli și orchestră și cadențe pentru ambii soliști, ocupă mai mult de jumătate din concert și a afișat tocmai acea stăpânire perfectă a formei cu care Felix Mendelssohn pare să o fi dezvoltat atat de armonios.
Adagio-ul –partea a doua a început cu o introducere orchestrală ce a prezentat o temă principală, care apoi a fost preluată de pian, vioara intrând abia mai târziu, după care orchestra a avut puțin de contribuit, în timp ce ambii soliști s-au angajat într-un dialog extins, aproape operistic.
Finalul efervescent Allegro molto, în formă de sonată, cu o primă melodie confuză și un al doilea subiect liric ,cu o expresie dolce, a fost o încântare absolută a farmecului post-mozartian și a energiei extraordinare, culminând cu o concluzie uluitoare de mare strălucire și bravură interpretativă.
Demn de remarcat este aspectul conform căruia mai multe lucrări ale diferiților compozitori au influențat compoziția acestui concert de către tânărul Felix Mendelssohn-Mendelsohnn-Bartholdy.
Din câte se cunoaște, este probabil ca Mendelssohn să fi extras această pereche neobișnuită de pian solo și vioară din propriul Concert pentru pian, vioară și orchestră în Sol major, Op. 17, al lui Johann Hummel, cu care studiase în anul 1821 Tânărul Mendelssohn a fost, de asemenea, influențat și de Carl Maria von Weber și a interpretat frecvent Konzertstück-ul său în fa minor.
Aprecierea lui Mendelssohn pentru GIovanni Battista Viotti, Pierre Rode și Rodolphe Kreutzer (maeștrii pedagogi care au dezvoltat celebra Metodă franceză de tehnică a viorii) este evidentă în scriitura sa pentru vioară solo. Tehnicile utilizate includ moduri de atac precum portato-ul, staccato legat și figuri care sugerează chiar și portamento-ul.
Acedt concert a lui Mendelssohn este similar ca structură cu crl de-al doilea concert pentru pian în Mi bemol major, Op. 17, de Carl Maria von Weber.
Din lucrările lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, utilizarea doar a unei secțiuni de coarde ca acompaniament orchestral amintește de Simfoniile sale pentru coarde, dintre care douăsprezece compusese până la sfârșitul anului sub influența Sinfoniilor lui C.P.E. Bach.
După un amplu tutti orchestral liric în care am sesizat explorarea multor tonalități diferite, am recunoscut secțiunea dezvoltării. Cu toate acestea, spre deosebire de un concert tipic din epoca clasică, dezvoltarea a debutat cu o secțiune recitativă în tonalitatea Re bemol major, fără acompaniament orchestral. Această secțiune recitativă mi-a trezit paralela ,din moment ce face aluzie clară la operele lui Wolfgang Amadeus Mozart, vioara cântând ca o soprană, iar pianul imitând tremolo-ul orchestral. Este posibil să fi fost inspirată de un pasaj similar din Marele Duo Concertant pentru clarinet și pian (compus în 1817) de Carl Maria von Weber.
Mișcarea întâi Allegro este articulată în forma tradițională de concert sonată din epoca clasică și este oarecum modelată după concertul baroc cu ritornelo, având alternanță de tutti și secțiuni solo.
A început cu un tutti orchestral care a prezentat temele care au fost dezvoltate pe parcursul mișcării. Tema principală a amintit de stilul lui J.S.Bach și atmosfera epocii baroce, cu textură contrapunctică și o structură armonică clară.
De asemenea, în interpretarea celor doi rafinați soliști -David Grimal și Roman Lopatynskyi am sesizat permanentul dialog, atent dozat și foarte bine reliefat, depășind stadiul unui exercițiu de contrapunct dat de Mendelssohn posterității, la îndemnul mentorului său în arta compoziției, Carl Friedrich Zelter.
După prima temă, a doua temă a fost introdusă în tonalitatea major și a avut caracter liric, cu accente ce aduc aminte de sfera romantică a curentului.
În prima parte am remarcat începutul și finalul quasi improvizatoric al celor doi soliști. Pe măsură ce secțiunea recitativă s-a apropiat de final, tempo-ul celor doi doliști secondați de orchestră s-a accelerat și orchestra a reiterat travaliul armonic secvențial. Restul dezvoltării a conținut secvențe de pasaje de octavă și arpegii de la pian, solicitând încrucișări de voci ale viotii solo și pasaje virtuozistice de note de șaisprezecimi ale ambelor instrumente.
În Adagio -a foua mișcare a concertului,încadrată într-o formă tripartită simplă (ABA) ,materialul tematic a fodt intonat în La major, dominanta majoră a lui Re minor. Tutti-ul orchestral a început cu intonarea unei melodii frumoase, prefigurând parcă stilul lucrării „Cântecelor fără cuvinte” specifice lui Mendelssohn, scrisă șase ani mai târziu.
Apoi au intrat soliștii, pianul primul, iar vioara după, amândoi tratând și ornamentând tema principală în felul lor, în timp ce orchestra a rămas tăcută. În secțiunea din mijloc, vioara a interpretat tema principală, în timp ce pianul a avut figuri de acompaniament, ambele explorând tonalități diferite. În cele din urmă, orchestra a revenit cu tema principală, iar soliștii au încheiat mișcarea în mod pașnic.
Mișcarea finală, Allegro molto, este încadrată în forma de Rondo, în tonalitatea re minor care a debutat cu pianul care a introdus tema principală, acompaniat de salturi dificile la mâna stângă.
Vioara solo a etalat apoi aproape același material tematic sonor, făcând ecou pianului până când orchestra îcu un tutti înflăcărat la unison au completat evenimentele sonore ale acestui rondo deosebit de elegant și totodată capricios.
Soliștii au intrat astfel într-o interacțiune virtuozistică, plină de pasaje rapide cu note de șaisprezecimi și schimburi tematice până când, brusc, pianul a introdus surprinzător un coral à la Bach. Vioara solo a preluat melodia corală, în timp ce orchestra și pianul au figurat cu precizie metro-ritmică o linie de contrapunct.
După momentul de coral, a avut loc o explorare a diferitelor tonalități, pianul interpretând octave duble, în timp ce vioara solo a surmontat dificultățile tehnice specifice, cu interpretarea secvențelor melofice în registre înalte,dificile.
Din nou, melodia corală a eivenit, de data aceasta în tonalitatea Re major.
După reiterarea temei, cupletul din re minorul a evienit, soliștii interpretând pasaje rapide,în aceleași registre dificile și octave duble. Orchestra s-a alăturat cu acorduri explozive, iar opusul concertistic s-a încheiat cu intensitate și virtuozitate.
Acest dublu cncertu exemplifică curentul romantic timpuriu, cu interesul renăscut pentru stilul baroc, utilizarea perfecționată a formei clasice și apariția mai târziu a ceea ce va deveni „Sturm und Draung” (Furtună și avânt) specific multor artiști și compozitori romantici.
Publicul meloman a răsplătit cu aplauze neîntrerupte așa cum se cuvine prestația muzicienilor și a soliștilor, iar rechemările acestora a constituit oferirea unui bis din creația compozitorului ucrainean Silvestrov-Hommage a J.S.B.
Acest concert, la un moment dat, chiar daca s-a terminat a avut darul de a aduce ecourile sale pline de lirism,sensibilitate și virtuozitate, cu reverberații în sufletul celor care au luat parte și s-au putut bucura de interpreții acestui concert cu adevărat memorabil.
***
Această cronică de concert a fost realizată de la fața locului de către Prof.Dr Daniel Mihai redactor al platformei media BPNews.Toate drepturile rezervate!
Discussion about this post