Gluma cu viermii care cufundaţi în vin mor, iar în apă supravieţuiesc, la care un copil a tras concluzia că cei ce beau vin nu au viermi în organism, e soră cu zisa din latini lăsată „In vino veritas”. Da, dezlegător de limbă fiind, face ca la beţie omul să rostească adevărul care, uneori, doare.
Legat de vin, folclorul, cutumele, începutul şi sfârşitul nu conteneşte a furniza pilde. De la sfânta împărtăşanie şi oferta pascală la stropirea trupului sau mormântului celor duşi de sufletul cărora se golesc cu litanii sau invocări celeste de iertăciune câte un pahar de „sângele Domnului”. E drept că dacă cele 40 de pahare şi-n unele părţi încă patru, ce amintesc de cei 40 de mucenici de la Sevastia, se vor goli în fiecare zi adevărul din vin devine un chin, iar consumul licorii fără măsură justifică procedura dictatorială a lui Burebista, care a incendiat culturile sfintei licori, ce pupăzau văzul şi-nteţea lenea în detrimentul vigilenţei vitejilor daci.
Bun îi vinul ghiurghiuliu, ne spune Maria Tănase, de parcă s-a molipsit de la marele talentat al stihurilor ca o închinăciune cât are epigrama, Păstorel Teodoreanu, maestrul catrenelor bahice. Păi cum să nu fie cu adevărat licoare a zeilor, pe care s-o consume pământenii, de vreme ce ambele popoare antice conduse de zei aveau câte un Zeu al Vinului – romanii pe Bachus, iar grecii pe Dionisos!
Marii creatori ai pământului – iar românii, de la Creangă şi Nichita (ca s-aleg pe sositul în prima zi de mărţişor şi pe cel din ultima) până la Bardul Ahoe şi Preda Monşer, n-au făcut excepţie – au avut respectul cuvenit faţă de aceste licori spectrale, starea de spirit a plăcerii necum a abuzului, numindu-se boemă, nu băţivăneală, chit că nu rare erau şi chefurile, petrecerile, chiolhanurile, devălmăşia spirituală sub semnul vinului invocat de talentaţii artişti, inclusiv interpreţi ai cântecelor de lume şi respectabili consumatori Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică.
O altă glumă vorbeşte de răzeşii lui Ştefan care au chefuit cu grasă de Cotnar până au intrat sub masă, ce sunt mustraţi de Marele şi Sfântul Voievod ce rămăsese verde, invitându-i la culcare ca să nu-ntârzie a doua zi la Podul Înalt unde aveau întâlnire cu turcii. Chiar aşa, Cotnari. Şi ca el ş-alte moldovene ca Odobeşti, Bohotin şi Nicoreşti, muntene ca Ştefăneşti, Drăgăşani şi Sâmbureşti, dobrogene ca Murfatlar, Măcin şi Oltina, transilvănene precum Recaş, Tohani şi Jidvei, localităţi al căror renume a crescut şi datorită oenologiei. Chiar şi feminizând (moldovence, oltence, ardelence, dobrogenge putem vorbi vini-viticol despre fetească şi bătrănească. Unele denumiri precum Zghihara sau Busuioaca, Rieslingul şi Pelinul, cu culori gen „adio mamă” cum zicea Jean Constantin soiului negru, descrescând până la roşu, roze, galben şi alb, cu gusturi specifice numai vinurilor, sunt, aşa spunând, doar aperitive întinse de la Sarică Niculiţel şi Pinot Gris la Tămâioasă Românească şi Mânăstiresc, cu variante sec, demisec, dulce şi demidulce, cu inconfundabile parfumuri gen buchet (ca soiurile din hrubele Huşilor) sau tămâios (ca licorile din cramele Medgidiei).
Vă vine să credeţi că scrie despre „lacrima Christi” dar şi despre damigenele cu zaibăr ale regretatului Amza Pelea, un abstinent total al acestei plăceri lumeşti (tutunul ca şi alcoolul, fiind identificaţi ca inamici publici de medicii care mă ameninţă cu… miile, gen colesterolemie, glicemie, xeroftalmie, sederemie, anemie), dar care are respectul cuvenit pentru tulburelul străbun, pe care l-a pomenit încarcerat să fiarbă în butoi de stejar de tata, când era copil şi pogonul de vie (novă, ananas şi blanc) nu fusese încă răsturnat cu kirovurile colectivizării. Mai târziu unele joarde au devenit o boltă acasă pentru a se continua tradiţia şi a chiui sărbătoarea zdrobitului ciorchinilor. Şi dacă m-am îndepărtat de vin, nu pot să mă-ndepărtez de amintirile asemănătoare cu ale lui Zaharia Stancu (la culesul strugurilor unde ţăranii purtau botniţă, strămoaşa măştii anticovid, dar pro aranjamente şi inginerii financiare incredibile de azi!), când am cules la podgoria preotului din comună ce ne-ndemna să fim veseli, să cântăm, să vorbim ca să nu vârâm vreo boabă de altoit, ceasla sau căpşunică în gură.
În amintirile mele, ca şi-ntr-ale creatorului Ion Pillat de pe Argeş şi sus „Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă.” Dar, bucuriile cu amintiri bahice sunt puţine şi se-mpuţinează. Din ţară a recordurilor cantitative şi a medaliilor (concurând cu ale olimpicilor şi celorlalţi campioni din vremea când se trăia rău, faţă de azi în raiul binelui neomarxist şi progresist care au compromis şi democraţia euro-atlantică!) am ajuns să demonstrăm că suntem neam de Burbista, distrugând terasele viticultorilor, lăsând de izbelişte şi în paragină hectarele viticole, adevărate mine de valută şi de succes garantat la export dată fiind tradiţia şi palmaresul trecut. Mie martor Mugur Isărescu, mai marele banilor ţării şi podgoreanul ambrei de Drăgăşani cu vad comercial garantat.
De fapt, resursa unei ţări blagoslovite ca Grădina Maicii Domnului din Carpaţi, zisă cândva eminamente agrară şi grânar al Europei – adică agricultura, cu domeniile ştiute, de la zootehnie (cu şeptel, avicultură, piscicultură, necum altă insecticultură, decât sericicultura şi apicultura!) la vegetale (cereale, plante tehnice, cultură mare, legumicultură, pomicultură şi, desigur, viticultură), mai ales azi, după ce sora sa (cândva) mai mare – industria – a fost pusă de butuci de cine se ştie şi cum se cunoaşte, ar trebuie să fie prioritate naţională non stop. Hrana populaţiei (la o adică, dacă mustul fermentat poate fi duşman, deşi vorbim de un vin de masă, strugurii pot fi alături de celelalte fructe, inclusiv pepeni, aliment al sănătăţii!) reprezintă o strategie, cel puţin a forţelor subveraniste, naţionale, patriotice, de stabilitate şi primă urgenţă. Ne-au invadat ofertele alimentare dubioase, otrăvite, second hand, până şi prietenii ucrainieni ajutaţi de noi că sunt la ananghia morţii, ne sabotează, iar noi, cu lideri manipulabili, corupţi, trădători, profitori acceptăm ca un câine dresat lesa, ori ca un bou învăţat jugul. Până când? Întreb şi-mi vine să merg la una dintre buteliile de Merlot sau Muscat, Pinot Noir sau Cabernet Sauvignion de-o vârstă cu mine şi să sacrific una, pentru că nu mai sunt pe plaiurile natale unde terasele cu joarde (mai sunt ici colo câte o supravieţuitoare) au fost invadate de delăsare, salcâmi, muri şi alte vegetale ucigaşe de culturi. Măcar de-ar fi fost ca-n sonetul „Cules de vii” al lui Nichifor Crainic: Podgoria şi-a tras un văl august. Aici, în Valea Seacă argeşeană, undeva în grădină, exact de la decembriadă, am îngropat câteva sticle cu vin de Pietroasele cu Fetească Tovărăşească, după spusa din evul revolut, când Regala era prohibită, mai rău ca ţiganii azi care au devenit romi, dintre care aş fi sacrificat şi mi-aş fi chemat vecinii să ne înecăm amarul şi să ciocnim pentru pace, speranţă şi mintea de pe urmă a romanului ce va merge la vot încercându-şi norocul şi nădejdea cu Neamul Românesc, un partid al său şi al interesului naţional, al pământului nostru sfânt ca o podgorie de aur. Sus paharul! Să fie cu noroc! Şi s-avem de ce răspunde, ca maestrul Păstorel odinioară: „Invitat fiind la cramă, / Am răspuns, ca bun creştin, / Printr-o scurtă telegramă: / ”Vin.”
Gl. bg. (ret.) prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU
Vicepresedinte Fondator Partidul Neamul Romanesc
Discussion about this post