Pe Bacovia, l-am simțit mereu aproape, dar nu l-am cunoscut. Mergea adesea în urma mea, precum Euridice în urma lui Orfeu. Și precum Orfeu, eu nu îndrăzneam să privesc înapoi, nu neapărat de frică să nu dispară, ci mai degrabă din teama că, de la atâta tristețe ce aș putea simți, să nu dispar chiar eu.
George Bacovia părea mereu cufundat în niște gânduri negre – o simțeam în răsuflările-i greoaie, în durerea ce-i însoțea fiecare pas.
Alături de el, am bătut drumuri lungi, și de multe ori, l-am ascultat. Prima oară când i-am auzit glasul, am încremenit. Am dat să mă întorc, dar m-am oprit chiar la timp. Am mers mai departe și l-am lăsat să vorbească. Din când în când, mai îngânam vreun sunet, spre a-i da de înțeles că sunt atentă.
Mi-a luat un timp să înțeleg că poetul meu nu vorbea cu mine sau pentru mine. Avea prea multă tristețe în suflet ca să observe pe altul.
Când mi-am dat seama că nu așteaptă un răspuns, am învățat să tac. M-am concentrat pe cuvintele lui, am încercat să-l învăț. Dacă tot nu-l vedeam, am început să-i trasez chipul în minte, în culori mohorâte, bacoviene, care întunecau fiecare silabă.
Am căutat să-l înțeleg, să-i văd povestea în ansamblu, pornind de la frazele întrerupte ce le scotea pe gură.
Cine iar aprinde lampa
Când e prea târziu?
Am vrut atunci să mă întorc și să-i spun, dar de ce? Cine zice că e prea târziu?
Dar era. Mi-am dat seama că e o întrebare fără sens, că într-o mie de proteste, Bacovia tot surd ar rămâne. Nu mai știu exact cum mi-am dat seama că poetul nu aude. N-a fost când încă vorbeam cu el, ci mai degrabă când doar aș fi vrut. Când formulam răspunsuri atente în minte și le lăsam să-mi moară nerostite pe buze. Știam prea bine că el nu mi-ar fi răspuns, pentru că nu ar fi auzit.
Bacovia auzea doar tristețea din propriile gânduri, lătratul schingiuit al singurătății ce-i însoțea pașii tărăgănați.
Mi se părea că poetul dispare uneori. Treceau bucăți lungi de drum, cufundate în tăcere. Nu-l mai simțeam în urma mea, dar știam că el a rămas totuși undeva în spate. Revin când pot, un rămas bun nerostit.
Se-ntorcea la mine cu răni noi, proaspete. Îmi descria în detaliu sângele roșu aprins și gândurile-i bolnăvicioase. Iar eu îl ascultam, pentru că nu știam să fac altceva.
Am ajuns, într-un târziu, la o răscruce de drumuri. Ne-am oprit amândoi. Era clar că Bacovia aștepta să vadă pe unde o iau eu. Dar eu n-am spus nimic. Înțelesesem brusc că lui Bacovia îi place să sufere și că indiferent pe unde o luăm, pe el îl vor aștepta aceleași dureri, aceleași dezamăgiri. Dar pe mine?
Întrezăream parcă un viitor fără acest poet melancolic, dar un viitor ce nu putea fi. Poate că Bacovia nu vorbea pentru mine, dar eu ascultam pentru el, și nu-mi puteam imagina un drum pe care să nu-l mai ascult.
Discussion about this post