Senatorul Ninel Peia, Senator de Prahova și Chestor al Senatului a făcut o radiografie a modului în care presa globalistă ignoră personalitățile reale ale României, problemele reale.
A dat exemplul diferenței dintre Radio Europa Liberă pe care copil fiind îl asculta și situația publicației cu același nume din prezent:
„Radio Europa Liberă, vocile care se schimbă, lanțurile care rămân! (episodul 3)
Anii copilăriei mele, prin anii ’70-’80, s-au scris pe fundalul unei lumi închise și temătoare. Eram elev la școala generală și obișnuiam să mă trezesc odată cu tata, pe la patru, cinci dimineața. Micul dejun era pentru mine o sărbătoare tăcută, ouă prăjite în untura de seară, în care se rumenise carnea de la garniță, varză murată cu ulei și boia iute, cocoace aburinde pe plita de la soba de teracotă și lapte proaspăt muls, de capră, turnat peste mamaliga rămasă în ceaun de seara. Era gustul simplității și al adevărului din casele oamenilor obişnuiţi. În timp ce în bucătărie mirosea a viață curată, tata învârtea cu grijă butoanele grele ale unui radio Zenith, căutând undele Radio Europa Liberă.
„Să nu spui nimănui că ascultăm asta”, îmi șoptea. „Ne arestează.” În inocența copilului, promisiunea mea era simplă, n-o să spun. Eram cinci frați, iar el avea grijă de noi ca de luminile ochilor. Așa am crescut, în sunetul știrilor interzise, al vocilor libere ce pătrundeau prin zidurile groase ale dictaturii. Și încet, Europa Liberă a devenit pentru mine mai mult decât un post de radio, era fereastra către o lume pe care o visam. De la știrile despre războiul civil din Liban sau războiul din Afganistan, care mă fascinau, la adevărurile despre ce se întâmpla în România, Radio Europa Liberă a devenit pentru mine nu doar o voce străină, ci un mod de viață, o școală a gândirii libere, o poartă spre o altă lume.
Au trecut anii, a venit decembrie ’89, și paradigmele s-au schimbat. Credeam că vocile libertății vor rămâne fidele ideii de adevăr. Dar timpul, cu cinismul lui, avea să-mi arate că nimic nu e definitiv. Că uneori aceleași instrumente care au slujit eliberarea, în mâinile altora, pot deveni mijloace de supunere.
În ultimele două decenii, am privit cu amărăciune cum secția română a Europei Libere s-a transformat. Ce fusese cândva vocea celor care luptau pentru demnitate a devenit o tribună pentru aceia care, sub pretextul progresului, impun dogme, manipulează percepții și striveșc orice tentativă de verticalitate. Și ce este și mai amar? Mulți dintre cei care astăzi pozează în apărători ai adevărului sunt aceiași care, pe vremuri, își plecau frunțile în fața propagandei bolșevice, iar acum, pe salarii grase din fonduri străine, se erijează în gardieni ai corectitudinii ideologice.
România nu mai este astăzi o țară ocupată cu tancuri, ci cu narațiuni, cu lozinci ambalate în limbaj modern, cu campanii de reeducare socială și economică, în care vocile demne sunt reduse la tăcere, etichetate, marginalizate. Sub masca diversității și a libertății de expresie, se cultivă obediența, iar libertatea adevărată e tratată ca o amenințare.
Aș vrea ca aceste rânduri să rămână peste ani ca o mărturie. Să nu uităm că nu toate lanțurile sunt de fier și nu toate tiraniile poartă chipul unui dictator. Unele vin pe unde radio, pe ecrane sau din spatele unor articole scrise cu grijă, menite să ne facă să credem că suntem liberi, în timp ce ni se spune ce avem voie să gândim.
Aceasta e România de azi. Și datoria noastră, a celor care am ascultat, am trăit și am înțeles, e să nu tăcem. Căci istoria, atunci când e uitată, se repetă. Iar tăcerea e primul semn că lanțurile au fost din nou puse.
Ninel PEIA
Senator al României
Chestor al Senatului”
De exemplu, astăzi, nimeni nu spune nimic de Anghel Saligy, de Titu Maiorescu sau Elena Cuza.
Senatorul Ninel Peia a notat:
„Titu Maiorescu a murit acum 108 ani pe 18 iunie 1917. A fost cel mai cunoscut om politic și gânditor conservator. Elena Cuza s-a născut acum 200 de ani pe 17 iunie 1825, a fost cea mai fidelă soție a unui lider român din toate timpurile. Exemplul ei este citat în manuale și tratate.
Anghel Saligny, genialul inginer care a clădit poduri peste râuri și punți între oameni a murit acum un secol pe 17 iunie 1925!
Ne amimtim de toate astea? Noi, politicienii patrioți și autentici, puținii jurnaliști care-și mai cunosc și iubesc meseria, da, o facem!
Restul, au devenit oameni interesați absolut de putere și de jocurile sale”!
Aș adăuga aici un citat din Acad. Mircea Malița: „o mare putere te ajută să te eliberezi de un jug în timă ce, zâmbind, te invită să intri în jugul pe care ți l-a pregătit”
Discussion about this post