Senatorul Ninel Peia este senator de Prahova, membru al grupului senatorial Pace! Întâi România. Este Chestor al Senatului, face parte din Comisiile de Transporturi și Energie. Este membru în Grupurile de Prietenie cu RS Vietnam, Regatul Hasemit al Iordaniei și Qatar.
Senatorul Ninel Peia a declarat:
„Economia României merge cu frâna trasă. Cine are curajul să o elibereze?
Economia României seamănă tot mai mult cu o mașină împinsă de toată lumea din spate, în timp ce cineva ține frâna de mână trasă și altcineva explică la microfon că, tehnic, vehiculul are potențial excelent. Nu ducem lipsă de strategii, ducem lipsă de normalitate. Nu ducem lipsă de discursuri, ducem lipsă de reguli stabile și, mai ales, nu ducem lipsă de muncă în economie, ducem lipsă de oxigen financiar.
Azi nu vin cu promisiuni poetice, vin cu o radiografie în zece puncte, zece probleme, zece lucruri care trebuie făcute dacă vrem ca economia să pornească, nu doar să fie comentată.
Primul este stabilitatea fiscală. În România, codul fiscal se modifică mai des decât meniul la cantină. Antreprenorii nu mai fac planuri pe 5 ani, fac planuri până la următoarea ordonanță. Investitorii nu mai întreabă care e taxa, întreabă cât timp rămâne taxa asta. Așa că primul gest de sănătate economică este simplu, o pauză, o perioadă clară fără schimbări fiscale. Economia poate suporta taxe dar nu suportă surprize.
Al doilea ar fi un calendar fiscal pe trei ani. Nu trebuie să fim geniali, trebuie doar să fim previzibili. Un om de afaceri acceptă și măsuri grele dacă le știe din timp, dar nu acceptă improvizația nocturnă. Economia nu se blochează din cauza cifrelor, se blochează din cauza incertitudinii.
Al treilea ar fi ca statul să-și plătească facturile la timp. Pare o idee revoluționară, știu, dar statul nu poate fi simultan restant și moralist. Nu poți întârzia plăți 120 de zile și apoi să ții lecții despre disciplină fiscală. Dacă vrem economie funcțională, statul trebuie să fie primul client serios, nu cel mai mare generator de blocaje de cash.
Al patrulea îl reprezintă rambursarea rapidă a TVA pentru firmele corecte. TVA-ul nu este o taxă de solidaritate cu bugetul, sunt bani ai firmelor aflați temporar în tranzit. Când îi ții luni de zile, nu faci control, faci sufocare economică. Firmele corecte trebuie tratate ca parteneri, nu ca suspecți permanenți.
Al cincilea îl reprezintă eșalonarea simplă pentru firmele viabile. În orice încetinire economică există firme proaste și firme bune cu probleme temporare. Dacă le tratezi identic, nu demonstrezi fermitate, demonstrezi lipsă de inteligență administrativă. Statul trebuie să recupereze bani, nu să colecționeze falimente.
Al șaselea este auditul risipei publice. În orice familie normală, când apare o problemă financiară, întâi tai cheltuielile inutile. Nu dublezi taxa pe vecin. Statul trebuie să înceapă disciplina cu sine, nu din morală, din logică.
Al șaptelea este dat de investițiile cu impact economic real. Nu orice șantier produce dezvoltare, unele produc doar poze și discursuri. Economia crește din energie mai ieftină, transport mai rapid și infrastructură funcțională. Diferența dintre dezvoltare și spectacol este că dezvoltarea reduce costurile reale ale firmelor.
Al optulea, foarte important, este combaterea evaziunii mari, în mod inteligent. Evaziunea serioasă nu stă la taraba din piață, stă în lanțuri sofisticate, în importuri dubioase, în rețele fiscale complicate. Dacă vrei bani la buget, urmărești miliardele, nu chitanțele de cafea.
Al nouălea și foarte important îl reprezintă garanțiile de stat pentru investiții productive. Dacă statul garantează credite, trebuie să garanteze producție, export, energie, procesare. Datoria pentru consum dispare, datoria pentru producție creează locuri de muncă.
Al zecelea trebuie să asigure protecție țintită pentru cei vulnerabili. Nu subvenții pentru toată planeta. Ajutorul trebuie să fie precis, direct și rapid. Statul nu trebuie să arunce bani cu sacul, trebuie să știe să folosească un instrument de precizie.
Și acum ajungem la elefantul din cameră, despre care toată lumea vorbește în șoaptă, costul banilor. Poți avea cele mai frumoase programe economice din lume, dacă dobânzile rămân sufocante, economia respiră prin pai. Poți cere investiții, dar dacă finanțarea este scumpă, investițiile rămân în Excel.
Banca Națională are un rol esential, stabilitatea prețurilor. Corect, absolut corect, dar stabilitatea nu înseamnă paralizie. Când inflația începe să coboare, când economia încetinește, când creditarea se răcește, menținerea unor dobânzi foarte ridicate prea mult timp poate deveni ea însăși o frână economică.
Nu vorbim despre decizii politice asupra politicii monetare, independența băncii centrale este importantă, dar independența nu înseamnă izolare de realitatea economică. Economia reală nu funcționează în modele teoretice, funcționează în fabrici, în ferme, în firme mici care plătesc salarii.
România are nevoie de o stabilitate a prețurilor, dar are nevoie și de oxigen pentru investiții. Iar oxigenul economiei moderne se numește costul creditului. Dacă vrem investiții, trebuie ca finanțarea să devină mai accesibilă, pe măsură ce condițiile permit. Nu brusc, nu populist, dar nici infinit de prudent până când motorul se oprește complet. Pentru că adevărul simplu este acesta. Economia nu se oprește când apar probleme, economia se oprește când nimeni nu mai îndrăznește să investească.
România nu duce lipsă de resurse, nu duce lipsă de muncă, nu duce lipsă de idei, duce lipsă doar de un lucru extrem de rar, normalitatea administrativă. Dacă statul devine previzibil, dacă plătește la timp, dacă investește inteligent, dacă combate evaziunea mare și dacă finanțarea devine suportabilă, economia nu trebuie împinsă eroic înainte.
Trebuie doar să încetăm să o ținem de frână. Și, uneori, în România, cel mai curajos lucru pe care îl poate face un guvern este să înceapă, pur și simplu, să funcționeze normal.”
Discussion about this post