Pe Camil Petrescu l-am întâlnit în autobuz, în frig, ghemuită pe scaunul din față, într-o încercare disperată de a mă încălzi. Nu l-am băgat imediat în seamă, deși el chiar încerca să vorbească cu mine. Pur și simplu, nu reușeam să mă concentrez, iar ochii mei fugeau la fiecare două secunde spre fereastra încețoșată înspre lumea de-afară.
Nu înțelegeam pe-atunci că Ștefan Gheorghidiu mi-e mai aproape decât cred, deși mă regăseam, în frânturile la care reușeam să fiu atentă. În frământările interioare ale personajului, mă întâlneam chiar pe mine și cu cât citeam mai mult, cu atât credeam mai tare că poate nu ni s-a dat acest roman la întâmplare. Eram în primul an de liceu, iar războiul lui Petrescu părea departe. Și totuși…
Și totuși, nu toți tinerii se confruntă, în felul lor, cu un război interior? Nu ne chinuie pe toți, la un moment dat, exact aceleași gânduri și dileme care-l chinuie și pe Ștefan?
Am crezut că nu contează, l-am consemnat pe Petrescu uitării și mi-am văzut de viață. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” nu trebuia să fie nimic special, doar o altă lectură obligatorie într-o listă ce părea la vremea aia nesfârșită. Dar uite că n-a fost chiar așa. De-a lungul anilor ce au trecut, m-am trezit reîntorcându-mă periodic la cuvintele lui Camil Petrescu fără să vreau, căutând înțelesuri ascunse, subtilități care la paisprezece ani îmi scăpaseră.
Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă.
Cuvintele astea m-au bântuit adesea, parcă am trăit mereu cu frica unei dureri imposibil de evadat. Mi-a plăcut să cred că nu, că orice chin se termină, dar cu cât trăiam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că nu e chiar așa. Îmi spuneam șoptit că poate Petrescu a avut totuși dreptate, cu cartea sa blestemată, citită în frig și-n ploi. E straniu, a trecut mult timp de-atunci, iar soarele a ieșit încă de multe ori, însă la mine-n suflet, s-a păstrat parcă un frig etern în jurul lui Camil Petrescu, acest individ incredibil de lucid, care ne condamnă pe toți la a fi treji în suferință și a înțelege absolut tot ce ni se întâmplă.
Mereu am știut că eu am să fiu un personaj camil-petrescian, că o să trăiesc știind exact ce mi se întâmplă, un martor înlemnit al vieții mele. Și poate de-aceea n-am izbutit niciodată să mi-l scot pe Petrescu din cap. Poate am știut mereu că undeva, cumva, el scria chiar despre mine, și-mi regăseam condamnarea în cuvintele sale de demult.
Sau cine știe, poate citind și înțelegându-l atât cât puteam, eu singură m-am condamnat la această veșnică trezire…
O femeie îşi dă sufletul şi pe urmă şi-l reia intact. Şi de ce nu? Are dreptul să ia înapoi exact cât a dat.
Discussion about this post