Vine-o pasăre și coase,
în fuioare de mătase,
Ale norilor atlase,
De țări lungi și lunecoase…
Vine-o față și descoase,
Tot ce pasărea lucrase,
și cu genele-i lucioase,
Ninge flori de nea frumoase,
și-apoi le preschimbă în raze,
Argintând cărări și case…
Când îl citesc pe Nichita Stănescu, mă îndrăgostesc iarăși ca prima oară. Simt așa, un gol în stomac, golul căderii când nu-ți mai poți scoate un om din minte, când numele și gândurile sale îți invadează fiecare por, iar viața fără de persoana respectivă pălește brusc.
Pe Nichita Stănescu, îl regret de fiecare dată. Ar fi avut astăzi 86 de ani, ar fi putut încă să fie, dar nu a fost. De fiecare dată când îl văd sau îl aud în realități înregistrate, nu pot să nu simt o oarece durere-n suflet că un om așa frumos nu mai e. Nichita a însemnat atât de mult în tinerețea mea și mereu l-am purtat ca și exemplu, atât ca scriitor cât și ca om. Un individ atât de plin de imaginație și de viață, un om care simțea cu atâta intensitate.
De-asta refuz să citesc articolele de cancan despre Nichita, care dezbat răutăcios relațiile amoroase, prieteniile sau rivalitățile cu alți artiști și alte asemenea „secrete rușinoase”. Înțeleg, e meseria lor, și poate despre alții aș putea accepta așa ceva, dar despre Nichita nu. Nichita nu se merită adus pe pământ, printre muritorii de rând. El era zănatic, el era, pur și simplu, altfel.
De la Nichita am învățat atât de mult, dar mai presus de orice, de la el am desprins dragostea pentru limba română, astfel încât astăzi, deși m-am obișnuit să comunic și în alte limbi, cum ar fi engleza sau franceza, nu găsesc cuvânt mai dulce decât acela rostit în limba maternă.
Nichita e unul din puținii poeți la care-mi place să mă uit aproape pe-atât cât îmi place să-i ascult. Exista ceva dulce, ceva cald și neînțeles în privirea motănească a lui Nichita. Și uneori – doar uneori – lăsa prin ochii verzi să i se vadă un dor teribil. De ce anume, nu știu, de pe planeta lui pentru că Nichita nu pare să fi fost un simplu om. Și în același timp, pentru mine, Nichita însumează tot ce e mai frumos în a fi român.
Nichita e unul dintre acei oameni pe care nu-i voi uita niciodată. Există mulți pe care îi mai uiți, îi mai pierzi din vedere, ajungi să-i privești altfel… Dar Nichita va fi mereu Nichita.
Discussion about this post