Pe Iulia Hașdeu mi-o amintesc ca pe-o fantomă. Copilă fiind, i-am vizitat castelul, „Marele Templu”, așa cum îi spunea drăgăstos tatăl său, Bogdan Petriceicu Hașdeu. Îmi amintesc cum ghidul ne-a plimbat prin camerele de piatră reci, povestind una câte una cum fantoma plăpândă a Iuliei domnește peste fiecare. Și-mi amintesc, atât de naivă fiind, cum am privit în jur, crezând că înțeleg povestea, tragedia înscrisă în ziduri, însă nu era așa. Au trebuit să treacă mai mulți ani până să văd fata din spatele fantomei, să înțeleg că povestea Iuliei Hașdeu nu era doar una de adormit copiii sau înfricoșat turiștii, ci o veritabilă tragedie. Iar Iulia nu era vreo stafie, ci o fată extraordinară, încă o dovadă (printre multe) a genialității ce se poate naște în sânul neamului românesc.
Iulia Hașdeu era o tânără femeie care merită îndrăgită în posteritate nu pentru legenda sa întunecată, nu pentru tragedia suferită de tatăl său, ci pentru talentul său incredibil. Adesea, când se povestește despre ea, lumea tinde să se axeze pe sfârșitul său timpuriu sau pe boala necruțătoare care i-a grăbit moartea, însă nu cred că ea așa s-ar fi vrut amintită.
Iulia Hașdeu, conform tuturor surselor, era o persoană remarcabilă, care-și dedicase scurta viață cunoașterii și cugetării, o femeie care respira-n versuri, și mi se pare normal să ne-o amintim tocmai prin aceste versuri, nu să zăbovim asupra celebrei sale poezii despre moarte, în care părea să-și accepte sfârșitul inevitabil. Ar trebuie, mai degrabă, să apreciem ideile ei asupra vieții, felul unic în care înțelegea lumea. La urma urmei, Iulia Hașdeu fusese înzestrată cu o minte incredibilă, iar noi ar trebui să fim recunoscători că părticică din gândirea sa ne-a fost lăsată moștenire.
Pentru mine „Femeia” a fost poezia care m-a făcut să mă îndrăgostesc cu adevărat de această copilă-genială, pentru simplul motiv că nu am mai întâlnit o așa înțelegere profundă, o astfel de înțelepciune, împletită cu atâta drag de exprimare. Fiindcă Iulia Hașdeu, e limpede, era o femeie ce iubea limba română, o femeie ce dansa-n cuvinte și simțea o plăcere necontenită în construirea poemelor.
Ah, ce perverşi ai ochii, surîsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,
Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrînare!
Mă tot întreb de unde a știut această femeie-copil astfel de lucruri, taine pe care femei mult mai mari nu le-au deslușit încă și poate că nu le vor desluși niciodată? Secrete și adevăruri pe care eu le descopăr cu o necontenită plăcere în versurile Iuliei. Iar adevărata frumusețe a răspunsului zace în faptul că nu vom ști niciodată.
Discussion about this post