După Revoluție, niște înfierbântați la creier avansaseră ideea că ar fi bine ca în România să se instaureze pentru o perioadă de timp o dictatură militară pentru a da țării răgazul necesar refacerii. Culmea e că aberanta idee găsise numeroși adepți. Vă dați seama de ridicolul situației? Abia ieșit dintr-o dicatatură obsedantă să-ți dorești să te întorci la o altă dictatură, de data aceasta sub conducerea lui moș Teacă.
La fel de bine, tot în acea perioadă, rămâneam surprins de cotele amețitoare pe care le avea armata în rândul populației(fenomenul e valabil și azi). Ce făcuse să merite asta? În afara bătăliilor gradaților cu bateriile de vin, pur și simplu nu se întâmplase altceva. Mă rog, demnă de remarcat ar mai fi bulibășeala în urma cărora militarii ori s-au omorât unii pe alții, ori au omorât aberant oameni nevinovați în isteria pseudo-revoluționară. Mai mult, armata era total penetrată la vârf de KGB. Cu un ministru al apărării practic adus de acasă pentru a mânca rahat la KGB din miezul puterii, vă puteți da seama limpede cu ce caricatură aveam de-a face.
De-aceea spun că o țară care, chiar și marginal, ia în considerare aducerea militarilor la putere e o țară proastă. Militarul eminamente e educat să execute, nu să conducă. Nici generalul cu gradul cel mai înalt nu are educația necesară ruperii de un șef. N-are cum să o aibă. Cei care reușesc să se rupă de psihologia cazonă reprezintă o minoritate, restul comportându-se toată viața fix ca ceea ce sunt: o armă menită a fi folosită pentru apărarea țării(sau, în cazul conducătorilor ticăloși, ca instrument de represiune al propriei populații).
Trebuia să fac aceste precizări înainte de a-l prezenta pe ticălosul de care ne vom ocupa astăzi, anume Ion Antonescu. Venit la putere într-un mod suspect, Antonescu a dovedit o ticăloșie fără margini, reușind ca prin uneltiri grosolane să-i îndepărteze de la pârghiile puterii pe cei care-l aduseseră. Victoria pozitivă a sa a fost îndepărtarea de la putere a deviantului Carol și-a curviștinei care era, în fapt, adevărata conducătoare a țării. Așa ajunge pe tron Mihai, un tânăr cam oligofren, care nu știa pe ce lume se află. Într-o paranteză voi spune că era atât de pămpălău încât țara cheltuise o groază de bani pentru ca mica majestate să fie dezvirginată de-o curvuliță găsită de hoașca de Lupeasca. V-am spus asta ca să vă dați seama cam care erau preocupările casei regale atunci când țara era într-un impas teribil.
Aducerea pe tron a lui Mihai s-a făcut strict deoarece asta îl ajuta pe Antonescu să-și consolideze structura de putere. După această lovitură, Antonescu s-a apucat să acapareze, pas cu pas, instituțiile statului stârnind mânia legionarilor care, între 21 și 23 ianuarie 1941, generează evenimentele care vor rămâne în istorie sub denumirea de „Rebeliunea Legionară”. Aceasta este oprită violent de Hitler care transmite transparent susținerea sa pentru Antonescu. Rămași sub amenințarea tancurilor germane, legionarii cedează și astfel începe una dintre cele mai negre pagini ale istoriei autohtone. Pentru ajutorul dat de către Hitler, Antonescu devine dintr-un aliat al Germaniei un vasal al acesteia. Hitler, de asemenea, îl susține pe Antonescu deoarece se baza pe componenta română a armatei pe frontul de Est. Marea problemă e aceea că, din ticăloșie și din dorința de a părea mai important decât e, Antonescu a ascuns mereu starea precară a armatei române, lipsa dotărilor și a pregătirii, preferând să trimită românii pe front ca și carne de tun în loc să recunoască adevărul, anume că eram desculți.
Probabil mulți îmi vor aduce ca și contraargument „eliberarea” Basarabiei de către Antonescu. Aici e de discutat într-un context mai general. De fiecare dată când e atacată, Rusia se comportă precum un burete. Agresorul intră ca-n brânză și are impresia că a câștigat lupta fără mari eforturi. Așa a pățit-o și Napoleon și la fel au pățit-o nemții în Al Doilea Război Mondial. Astfel, „victoriile” lui Antonescu trebuie văzute în acest context general de retragere a armatei ruse. În fapt, comuniștii s-au limitat la pârjolirea Basarabiei, intrarea trupelor noastre fiind mai mult un efect al acestui fenomen. Adevărata luptă s-a văzut la Odesa, acolo unde românii efectiv luptau desculți și cu pușcoacele contra unei armate mai dotate. Cum naiba să lupți doar cu „groapa căzăcească” și cu tunul de la 1877 împotriva tancurilor moderne și a unei artilerii care, totuși, era destul de în linie cu tehnologia vremii? Bietul soldat român a luptat desculț, a îndurat friguri pentru ca un deviant precum Antonescu să se încununeze cu laurii victoriei. Cucerirea Odesei este succesul cel mai mare al armatei române din cel de-al Doilea Război Mondial, dar ceea ce nu se spune este că a fost o victorie întâmplătoare, generată strict de retragerea armatei sovietice în Crimeea. Ea survine unui context favorabil pentru noi, generat în special de mutarea liniei frontului prin cucerirea Kievului de către nemți. Astfel, Crimeea devenise mult mai importantă strategic în noul context. Nu trebuie să uităm rușinoasa capturare a artileriei române care bombarda portul și nici faptul că, aflați în fața unei armate impotente, sovieticii au reușit să transfere în Crimeea fără nicio problemă toate armele și soldații din Odesa. Practic Odesa a acăzut atunci când trupele fuseseră de mult retrase. Comparați această victorie cu căderea Kievului în urmă căruia nemții au luat 600000 prizonieri împreună cu toată dotarea.
În țară, Antonescu era strict obsedat de consolidarea propriei puteri și de frica față de legionari. Asta în condițiile în care practic toți legionarii fuseseră aruncați în pușcării, doar câteva componente ale Mișcării fiind în pribegie, în stare de semi-arest prin Germania sau Italia. Avem aici o chestiune de-a dreptul interesantă: legionarii aflați în Germania erau folosiți de către Hitler pe post de sperietoare pentru Antonescu, astfel încât, dacă acesta ar fi mișcat în front, imediat Hitler i-ar fi arătat legionarii. Asta în ciuda faptului că întreg corpul legionar din Germania trăia în condiții de lagăr.
O controversă legată de „eliberatorul” Antonescu o reprezintă motivul pentru care a trecut Nistrul. Toate partidele politice i-au spus la unison că nu e bine să ne înhămăm la un război de cucerire care nu e al nostru și-n care, după eliberarea Basarabiei, noi nu mai aveam ce să căutăm. Aiurea, Antonescu a ținut-o pe-a lui și-a trimis biata armată română într-o aventură la fel de tembelă ca și capul țării. Ceea ce nu știe multă lume e faptul că Antonescu pur și simplu n-avea cum să se opună trecerii Nistrului. România, întrucât Hitler îl ajutase pe prost să scape de legionari, era sub ocupație și, la cel mai mic semn de nesupunere, Antonescu ar fi fost eliminat precum un dinte stricat. Mai mult, pentru a-și demonstra plenar prostia, după victoria Odesei, dictatorul nostru de carton s-a înfoiat și mai mult în fața lui Hitler făcându-l pe ăla să-l considere o mare sculă. În fapt, principala armă a lui Antonescu era biata carne de țăran pe care-o arunca în fața tunurilor hămesite. Era logic că o asemenea situație n-avea cum să reziste, iar dezastrul se va produce la Cotul Donului unde întreaga armată română condusă de sus până jos de incompetenți s-a trezit efectiv înconjurată de sovietici, iar peste 150 000 de soldați și-au pierdut viețile.
Pămpălăul ăla căruia unii înfierbântați îi spun „eliberatorul”, în fapt o nulitate bolnavă doar de putere, se face vinovat pentru moartea a peste 600 000 de soldați români pe frontul de Est. Acestea sunt cifre goale care spun totul despre „geniul” său. O lepră incompetentă, ca multe altele de-aici, cățărată la conducerea țării și care-a produs un dezastru de nedescris pentru noi, finalizat cu o penitență de mai bine de cincizeci de ani de comunism.
Iar ca să vă dați seama cam ce fel de oameni conduceau pe-atunci lumea și cam care era caracterul mareșalului(dracu știe de unde se potcovise retardatul cu titlul ăsta!) o să vă spun o întâmplare de-a dreptul hilară. Observând că detenția nu i se mai termină, Horia Sima – aflat în custodia nemților – se hotărăște să se pună sub protecția lui Mussolini. Transmite semnale, stabilește contacte și un terchea-berchea de prin Italia îi promite că-i poate mijloci o întâlnire cu „Il Duce”. Astfel, reușește s-o șteargă din domiciliul său forțat și, cu un pașaport fals, ajunge la Roma. Când se află în Germania că a evadat se generează o isterie. În țară, Antonescu deja se scăpase pe el de frică, gândindu-se că destinația lui Horia Sima nu e Roma, ci Bucureștiul, unde vine să se răzbune. Astfel, ca o primă măsură, nu mai puțin de trei sute de militari se ocupau direct de protecția mareșalului de carton, masați în dispozitive circulare. De asemenea, tot corpul de poliție avea ca prim obiectiv controlul strict astfel încât să dea Antonescu nas în nas cu Sima.
Aflând că e la Roma, Hitler îi transmite lui Mussolini un ordin clar de arestare a lui Sima, iar acesta aproape că se scapă pe el de frică neștiind cum de-a ajuns beleaua fix pe capul lui. Așa se face că, la pretinsa întâlnire cu Il Duce, Sima se trezește înconjurat de polițai care-l fac pachet și-l trimit la Berlin. Aici treaba devine de-a dreptul sulfuroasă. Hitler dă ordin ca Sima să fie împușcat. Antonescu, proaspăt scăpat de spaimele sale, în convorbirea cu Hitler transmite un apropo cum că dacă vrea ca România să-i rămână aliată trebuie să-l lichideze pe Sima. Asta lovește direct în orgoliul nebunului și-atunci Hitler aproape își iese din minți întrucât nu permitea ca un vierme precum Antonescu să-i dea lui ordine. Astfel, anulează execuția lui Sima, iar pe Antonescu îl pune la punct într-un asemenea mod încât bravul nostru melitar aproape îi cade-n genunchi și-și cere scuze ca un milog. Halal act de bravură.
Dacă a avut vreun rol pozitiv în tot contextul conflagrației mondiale, atunci acesta a fost reprezentat de păcălirea lui Hitler cu „brava armată română”. Ăla s-a bazat pe România și astfel s-a trezit cu frontul făcut pulbere în zona românească. Mai mult, tembelul nostru era conștient de dezastrul măreței sale armate, motiv pentru care a încercat să-și salveze pielea negociind în secret cu aliații. Și nu cu oricine, ci tocmai cu Kollontai, adicătelea fix cu reprezentanta dușmanului direct. Ca un gest de clemență, prostovanul a lăsat întregul spionaj britanic să-și facă de cap prin București și astfel Maniu s-a putut mișca liber trăgându-i preșul de sub picioare și băgându-l acolo unde-i era locul de mult timp, anume la bulău.
Ceea ce trebuie să înțelegem e că Antonescu reprezintă pentru istoria noastră o pată rușinoasă, nicidecum vreun subiect de mândrie. Mă cruceam după Revoluție când am văzut cum statuile sale împânziseră țara, iar mitul „eliberatorului” se întindea precum o pecingine. Bine că s-a stopat. Problema e că oamenii tot mai cred că ăsta a fost(este) o victimă a istoriei. Aiurea. A fost unul dintre mult prea mulții ticăloși pe care această țară a trebuit să-i suporte. O nulitate care, prin prostia sa, ne-a condamnat la o penitență istorică.
Sursa: Dan Diaconu
Discussion about this post