Îmi amintesc foarte bine ziua în care l-am întâlnit pe Făt Frumos. Era vară. Cald. Ca acum. Și eu eram un copil în banca de școală, obligat să-și petreacă vara cu Eminescu. Un fel de școală de vară. În fine. Țin minte că m-am uitat pătrat la carte – era plictisitoare, nu era deloc ce vedeam în filme și au mai trecut mulți ani până să înțeleg că poate e mai bine așa.
Pe atunci, îi reproșam lui Făt Frumos că nu îi seamănă mai mult lui Prince Charming – nu era nici la fel de răpitor, nici la fel de impresionant, nici la fel de cunoscut. A trecut timpul. Acum îi mulțumesc pentru toate lucrurile astea. Îi mulțumesc că avea mereu problemele lui, că trebuia s-o învingă pe Muma-Pădurilor, să fie neînfricat și s-o salveze pe Ileana Cosânzeana.
Făt-Frumos avea caracter. Era un personaj. Privind înapoi la basmele auzite în copilărie, îmi dau seama că vesticul Prince Charming e un tip fad, plicticos, care nu are ceva mai bun de făcut toată ziua decât să frece menta pe lângă castelul lui. Sigur, o salvează pe prințesă, dar e mai degrabă complementar basmului ei, nu prea are poveste proprie.
Făt-Frumos m-a învățat despre onoare. M-a învățat ce înseamnă să lupți, chiar și atunci când dușmanul e înspăimântător și ar fi mult mai ușor să stai la tine acasă. Să tragi obloanele și să te culci. Să uiți de Muma-Pădurii. Dar Făt-Frumos nu trăgea niciodată obloanele, nu închidea niciodată ochii.
E adevărat, n-avea pantofiori de cristal, n-avea mere otrăvite. Avea monștri, balauri, prieteni de nădejde. Și cu cât mă uit mai atent în jurul meu, adult fiind, cu atât îmi dau seama că nici eu n-am mere otrăvite sau pantofi de cristal. Îmi dau seama că regina cea rea nu vine după mine, dar poate Muma-Pădurii da. Am nevoie de curaj, de onoare, de tărie fizică.
Am nevoie să pot privi zmeul în ochi.
Făt-Frumos nu e modern. Nu e interesant, nu-l poți posta pe Instagram și mai nimeni nu-nțelege ce vrei să spui când pretinzi că tu nu îl aștepți pe Prince Charming, ci pe Făt-Frumos.
Și totuși, chiar dacă am devenit și noi “vestici”, chiar dacă îl uităm încet-încet, chiar dacă nu mai vorbesc copiii despre el, eu tot pe Făt-Frumos îl aștept.
Și când mă gândesc că puteam să mă nasc în altă parte, să aștept un Prince Charming plictisitor, lipsit de valori, lipsit de neam, parcă am o strângere de inimă și șoptesc “ce bine că sunt româncă”.
N-am avut curajul s-o spun în copilărie, dar când mă fac mare, vreau să fiu Făt-Frumos.
Autor: Catrina Prager
